2011

E ciudat ca acum un an, stiam sa iubesc.Si eram naiva. Credeam vorbe. Si ca sunt oameni buni pe pamant. E ciudat, aproape uitasem ca am crezut vreodata in ceva. Aproape uitasem ca vroiam sa lupt pana in panzele albe pentru o plasmuire ideala. Pentru o idee. Acum un an,puteam chiar sa interpretez ca iubire gesturile de respingere, mai mult sau mai putin subtile. Pana acum 5 minute, eram convinsa ca nu mi-a scapat niciun amanunt din intervalul asta de viata. Acum realizez cat am putut sa pierd intr-un an. Nimic concret, pentru ca nici atunci nu detineam efectiv vreun obiect al afectiunii mele. Dar atunci stiam sa ma abandonez. Fara prudenta. Sa fie, noua mea atitudine, cea conventionala, matura?
Am senzatia ca toate evenimentele trec pe langa mine, indiferent. Se succed, fara sa imi produca vreo impresie. Fac lucruri, pentru ca trebuie . Sunt prezenta in diverse locuri doar in speranta ca la un moment dat evenimentul se va consuma si voi fi "libera" sa imi reiau rutina.
Credeam ca pot sa fac retrospectiva unui an in care an trecut prin schimbari majore pentru mine. Si sa ma bucur de reusite. Dar realizez, recitind un mesaj naiv, patetic, de indragostita cu tendinta exagerata de idealizare, pe care nu am avut puterea sa il sterg din "sent items" si peste care am dat intamplator, facand "curatenie" prin mail-urile vechi, ca intr-un interval de 365 de zile, am reusit sa pierd esentialul. Inca iubesc, din inertie. Fara sa cred.
Concluzia? Cel mai important aspect la care trebuie sa lucrez in 2011 este sa redescopar savoarea ascunsa in lucrurile simple. Pentru ca, asteptand sa se intample cele mari, pierd irecuperabil ce a mai ramas mic si nevinovat in mine...

To do 2011

Ma vad nevoita sa imi fac o lista :" To do 2011", sa fiu sigura ca voi avea termen de comparatie la sfarsitul anului urmator...pentru ca o foie o sa o pierd cu siguranta:)
Here I go:
1.) sa renunt la prostul obicei de a pierde timpul atunci cand am lucruri foarte importante de facut.Neaparat!
2.) sa dorm mai mult si mai organizat.
3.)sa ma trezesc dimineata la TIMP .
4.) sa nu mai lipsesc/ intarzi la cursuri din cauza somnului.
5.) sa nu mai fiu haotica si dezordonata.Nici in lucruri concrete, nici in sentimente.
6.) NEAPARAT sa imi fac timp si pentru placerea personala.
7.) sa ma exprim cand ma deranjeaza ceva si sa imi asum consecintele.

Cam asta ar fii...o s-o mai completez pe masura ce descopar nevoi urgente:))

din lista lucrurilor pe care nu trebuie sa le fac in 2011... sa nu spun "Te iubesc" daca nu sunt foaaarte sigura ca merita efortul:)

Aproape totul e pe cale sa se sfarseasca. O data cu Craciunul si cu magia Sarbatorilor de iarna, suspendate pe crengile unui brad aproape uscat. Amagire si non-sens. Nu sper in mai bine, ci in la fel. Adica in imaginatie, sa imi alcatuiesc in continuare lumi si povesti in minte. In naivitate, sa le cred. Sau in ignoranta, sa supravietuiesc o noua zi. Intr-o noua portie de viata si suficient sange rece sa o devorez.
Urla speranta in mine. Urla pofta de viata. Urla prea multa dragoste. Dar nu le mai aude nimeni. Nici macar eu. E prea densa singuratatea.
Ma cuprinde panica.Sunt din ce in ce mai aproape de sfarsitul pauzei mele de existenta.

Parasesc amintirea ta, cum parasesc o celula intunecoasa intr-o zi infioratoare de iarna. In viscol si necunoscut. Bajbaind nesigura intr-un altfel de intuneric. Cu sentimentul unui eliberat fara nicio legatura concreta cu lumea de afara, pe care il incomodeaza atata libertate. De ce imi este, de fiecare data, la fel de greu sa te parasesc si retraiesc, constant, aceeasi drama? Si de ce, cu experienta atator parasiri trecute, ma leg iar si iar, naiv, de semnale firave si false?
Cred in continuare, te percep, inconstient, pe tine, ca pe un ideal. Un ideal pe care nu il reprezinti si de care esti atat de departe. Mi-ai inselat toate asteptarile, pe rand, de nenumarate ori. Mi-ai facut raul pe care un criminal oarecare nu ar fii fost capabil sa mi-l provoace. Pentru ca tu nu mi-ai vatamat trupul, tu mi-ai batjocorit sufletul. De ce imi ofer, in continuare, dreptul sa sper? De ce nu pot sa ucid, o data pentru totdeauna, in mine speranta?

si te-am asteptat,
intr-un frig, printre pietre crapate
intr-o noapte colosala si rece.

cauta-ma cand mi-e frig
si pierd sensul vietii
in depresii imense
si albe.
cauta-mi lumina
cand mi-o ascunde obscuritatea.
arata-mi ca stiu sa sper, dincolo
de toate straturile de disperare
care ma afunda,
cum gratiile afunda libertatea.
acopera-mi ochii mintii, sa uit
sa mor incet.
iubeste-ma,
iarta-ma, cald
sa-nteleg vesnicia.

te-am pierdut
intr-o camera de camin
unde sufletul e prea gol
sa-si curete praful
unde calca prea multi bocanci
cu mocirla
sa iti mai aud pasii
unde viata trece prea de-a valma
sa pot sa te mai gasesc vreodata

te-am pierdut, ca pe un scop abandonat
printre nopti albe
si-nsomnii
de ganduri.
Te-am omorat,in lacrimi
cu lumea mistuita
in intervale de-ntuneric.

nu vreau sa cred, ma mint
dar te-am pierdut
in camera mea de camin
ucigatoare de identitati.

incep sa ma conving ca sunt dependenta de suferinta. si ca mai mult ma sperie gandul ca intr-o zi nu o sa te mai iubesc decat durerea pe care mi-o provoaca zi de zi absenta. vaga idee pe care o am despre existenta ta. cred ca nici macar nu m-a interesat vreodata cine esti. irealitatea ta a exercitat o atractie magnetica.
ma gandesc din ce in ce mai des ce va ramane in locul tau, cand o sa te uit. cand timpul va deveni mai puternic decat toate eforturile mele de a te pastra. cand o sa mi se stearga iremediabil din memorie conturul tau incert. cand nu o sa mai fiu sedata, in starea asta de letargie si o sa ma trezesc fara idei de iubire suprema pentru care sa ma sacrific.
in lupta asta dupa scopuri, sunt din ce in ce mai aproape sa il pierd pe ultimul.

ce s-a intamplat intre primul si ultimul salut? ce am pierdut pe drum, ce am abandonat? am senzatia ca nimic nu s-a schimbat.decat niste coordonate, spatiale si temporale. decat niste cadre si niste contexte. circumstante dezordonate.
imi revine pregnant primul moment din prima seara. si imi dau seama cat de greu imi e sa te plasez in cadru.aproape ca refuz sa cred ca esti aceeasi persoana. si ca ma zbuciuma existenta ta, inca de atunci, atat de intens. nu mai stiu ce am vorbit. nu cred ca am ascultat. iti urmaream privirea ratacita si iti contemplam sufletul bolnav. de ce nu a fost nimeni sa ma avertizeze atunci, cand eram pe marginea prapastiei, chiar inainte sa ma prabusesc in gol? de ce nu m-a smuls nimeni de langa tine, sa rupa blestemul, sa imi salveze macar mie sufletul?
tind sa cred ca orice poveste se rezuma la un inceput si un sfarsit. cu tine, am trait numai povesti rezumate. cu inceputuri si finaluri, fara semnificatie. goale de continut. numai ca in alte povesti, extazul inceputului se ineaca tragic in final. in povestile noastre, finalul ramane mereu suspendat.
...si fiecare ultim salut, e primul al unui mereu alt inceput

mi se izbesc cuvintele de ziduri. sunt complesita de o avalansa de cuvinte nerostite.
amintirile cu tine, sunt mereu ca prin vis. fulgeratoare. apogeu condensat intr-o secunda. un Univers intr-o cutie de chibrituri. exuberanta pe care o savurez mereu singura. imi ramane un gust si o senzatie. scheletul unei amintiri.
am un cadru in suflet unde ma astepti mereu.

Oameni de zapada - Adrian Paunescu

Ninge sfînt şi păgîn
Numai ochii ne rămîn
Despărţirea s-o mai vadă
Că, în rest, noi ne-am stins
Şi-am ajuns de-atîta nins
Nişte oameni de zăpadă.
Ninge fără milă, ninge şi ne doare,
ninge cu fărîme albe de pian,
ninge cu tristeţe şi cu felinare
ninge ca la moartea încă unui an.

Ninge fără milă, cu vinovăţie,
ca o inculpare, ca un martor mut,
ninge cu o nuntă, ninge şi sfîşie,
se fărîmiţează ultimul salut
vai de noi, femeie, ninge-a despărţire,
vom pleca departe, unde-avem de mers,
ninge să despartă gheaţă şi iubire,
oarbe felinare cad din univers.

Ninge peste buze, ninge peste pleoape,
ninge peste îngeri, ninge peste văi,
ninge peste clopot, ninge peste ape,
ninge incredibil peste ochii tăi.

Ninge în neştire, otova, aiurea,
ninge ca-n porecle, ninge ca-n blestem
ninge ca un trăsnet, ninge ca pădurea,
ninge să se stingă vocea cînd te chem.

Ninge ca-n Esenin şi-n poema rusă,
ninge fantomatic şi bacovian,
ninge că sînt rece, ninge că eşti dusă,
ninge ca la moartea ultimului an.

de ieri pana azi
au trecut multe vieti
s-au pecetluit
multe povesti
de ieri pana azi
am murit si am renascut
de infinite ori.
intre doua coordonate,
am fost stapana Universului
si praful de pe talpi
m-am metamorfozat
am zburat
am cuprins viata in brate
am ras, am posedat
am pierdut
si-am pierit.

never say goodbye

stiu sa imi iau la revedere cu un gust amar. si cu durere. cu frustrari refulate. stiu sa plec cu regret, stiu sa plec cu dorinte. stiu ca de cele mai multe ori, e normal sa las cate o parte din mine, inevitabil si sa imi continui drumul. cu sufletul intors spre trecut. cu ochii inchisi, refuzand sa vad vreo perspectiva. stiind ca trecutul e trecut, dar agatandu-ma cu disperare, pentru ca prezentul de cele mai multe ori il refuz. stiu sa plec cu dor.
totusi, acum invat sa plec cu amalgamul asta de sentimente, dar implinita. cu cateva clipe de fericire cuibarite, cald, in suflet. cu cateva zambete familiare. cu cateva lacrimi de sublim. cu iubirea mea, veche, reimprospatata. neimplinita. dar prezenta, coplesitoare. cu extazul ca te iubesc, cu sarutul tau intiparit pe buze. cu speranta ca o sa te mai iubesc inca putin , ca o sa ma mai faca fericita inca putin amintirea unei imbratisari in tacere, atunci cand cuvintele, stinse, isi pierd semnificatia. si cu speranta ca, la fiecare retrospectiva, o sa te gasesc tot aici, ca refugiul asta sa fie pe deplin acasa...

si daca totusi e prea tarziu pentru tot?daca am epuizat toate resursele si sunt doar un gol condamnat pentru totdeauna? daca nici Divinitatea, nici realitatea, nici iubirea nu sunt suficiente sa ma mai resusciteze? daca viata mea se rezuma doar la o privire retrospectiva? daca am tradat prea mult, daca am alins culmile scepticismului si toate cele trei dimensiuni m-au renegat scarbite?

Ruine

si m-am dezbracat
rand pe rand
de toate instinctele
de conservare.
am smuls aparentele
mincinoase
falsele inceputuri
indiferenta prost disimulata
mi-am curatat ranile
si m-am spalat de sete de razbunare.
mi-am luat sufletul patat
l-am purificat,
caci uitase sa iubeasca inocent,
curat.
mi-am dezlegat trecutul de prezent
sa am avant sa zbor
spre alte orizonturi.

mi-am facut vesmintele, mastile
obsesiile
un morman de ruine...

un singur gand ma domina acum.si prea multe inrebari ingramadite. nu pot sa scap, nu pot sa ma eliberez de toate mizeria si sa nu ma mai doara. de ce e atat de usor sa vedem gunoiul, de ce ne domina numai lucrurile diforme, de ce nu stim sa vedem esenta de frumos ascunsa in fiecare lucru care ne inconjoara? de ce e atat de usor sa criticam si sa ranim si atat de greu sa iubim omul, cu toate imperfectiunile si scaparile?desconsideram si uram.dispretuim.dar in schimb vrem sa fim iubiti si sa ni se recunoasca meritele. in orice situatie vrem sa iesim in avantaj. la urma urmei, ce importanta au,atat de fragile si impalpabile, sentimentele unui om?

din nou si din nou
ritmuri monotone
inlantuite, incalcite
cine sa le descifreze?

agata-ma de un fir,
sa le desir,
sa dezleg
toate nodurile
toate puntile
toate complexitatile.
Lasa-ma sa rostesc blesteme
impotriva tuturor analogiilor
dintre lumile care mor
si sufletele lor inlantuite.

Lasa-ma sa ma eliberez
si sa iti dau drumul
spre vid.

24 Noiembrie

Azi se implineste un an de cand imi amintesc de tine. De cand nu te-am uitat, chiar daca te-am tradat de atatea ori. Chiar daca te-am scos de atatea ori brutal din proiectii mintale. Chiar daca mi-am potolit nevoia de tine in atatea alte brate iluzorii. Chiar daca te-ai indepartat fara posibilitate de intoarcere. Chiar daca te-am blestemat de atatea ori sa suferi macar putin, sa te doara macar putin, sa te vad capituland sub ochii mei.Sa implori mila. Sa iti dai raspunsuri absurde la intrebari, cand nu e nimeni dispus sa ti le ofere. Sa iesi din anestezie si sa incepi sa simti, macar putin, ce am simtit ..


Sfarsit de toamna:
ne nastem.
Furtuni de frunze
Ineaca valuri de ploi
Colorit de griuri,
Nuante monotone:
amintiri cu tine.
Perfectiunea negata
punctului oarecare de reper
al unui sine
ajuns la saturatie.

Sfarsit de identitate:
cercuri concentrice,
timp scurs nemilos
revarsat
asupra inceputului incert.

Sfarsit de toamna.
Printre suflete putrezite in ploaie,
Ecou de pasi consumati,
In alta toamna sfarsita.
Iluzii ca m-astepti
Dupa sfarsit,
Dincolo de toamna.

Ploii

ascunde-ma, ploaie
acopera-mi ochii cu stropi
sa nu iti vad strazile pustiite
de siroaie.
paralizeaza-mi simturile
si imbratiseaza-ma cu nori
cum imbratisezi stelele
in nopti fara speranta.
sterge-ma, topeste-ma, renaste-ma
sa nu mai stiu
daca sunt sine,
strop, noapte sau nor...

Cu ce sa umplu dorul care se materializeaza atat de tragic incat imi sufoca fiecare celula, care taie orbeste in stanga si in dreapta? cu ce sa te inlocuiesc, daca nu am nimic suficient de bun incat sa te acopere perfect, sa nu-ti vad imaginea in fiecare colt ce se intrezareste din alta viata, din alta poveste...
nu e nicio teorie complicata. nu e filozofie in dorul meu de tine. e o nevoie de baza.aproape instinctiva. omul superior poate sa de detaseze si sa o ia de la capat. fara obsesii si repercursiuni. cu inima intacta. eu am ramas blocata, intr-o proiectie cu tine.fara tine.

Copilarie

copil naiv
ce cauti singur
in toamna?
de ce plang frunzele peste tine
si de ce norii iti fac atata umbra?
unde sunt fluturii cu aripi inselatoare
unde sunt razele translucide
de soare bland?
de ce au crescut in jurul tau
atatia spini
si atatea dureri?
de ce te-ai departat de vise
si te-ai impamantenit
cu mii de radacini?
de ce te-ai aplecat sub greutatea vantului
si ai uitat
sa alergi impotriva,
cu vantul in fata?

mai sti?
stiai sa te nasti mereu
sa traiesti vesnic
si sa uiti mereu
sa cresti...

ce cauti copile, singur in toamna?
cine te-a pierdut, cine te-a`nvatat
sa sti sa mori?
printre frunze putrede
si amintiri
si vise
ai crescut.

picura tacerea,
strop cu strop.
cade tacerea, in suvoaie.
deasupra mea, doar un nor
de tacere,
in care sunt
toate uitate.

Suflet

sentimente uzate,
mototolite,
numai praf
franjuri
si zdrente
acopera
goliciunea.
sunet de clopote
si simfonii
funebre
armonii sparte,
dureri accelerate.

urme de pasi straini,
pe acelasi drum, mocirla,
trecut, prezent,
din loc in loc,
rani cicatrizate.

cortegii ravasite...

sunt atatea momente cand imi doresc sa fie cineva aici sa imi spuna ca va fi bine.chiar daca stiu ca nu va fi.ca lucrurile merg din ce in ce mai bine.chiar daca sunt pe marginea prapastiei si sunt constienta. ca sunt o persoana valoroasa.chiar daca de atatea ori ma desconsider si ma urasc. cateodata vreau doar o imbratisare, vreau caldura, vreau siguranta. si simt ca lucrurile pe care mi le ofera realitatea, lucrurile concrete, isi pierd valoarea in fata unui gest abia schitat de afectiune.
cateodata, simt pregnant singuratatea. si ma arunc in niste brate deschise, dar golul e si mai adanc...

cine o sa-mi raspunda la intrebarile pe care nu am curaj sa ti le adresez? sunt fata in fata cu o foaie alba, atat de alba incat ma inspaimanta, cu randuri infinite si imaculate.o pagina cat un suflet de om, cu toate framantarile camuflate. o foaie cat toate nedumeririle, cat toate durerile, cat toate momentele de criza. o foaie cu panici absurde, o foaie cu regrete si cu resemnari. o foaie ce acopera momente pe care am preferat sa le uit. si o foaie asteptand sa fie murdarita, improscata de raspunsuri cand nu o sa imi mai fie frica...

Infern

In orasul cu vesnicul fum
cu norul negru de deasupra
cu viata si cu neclintirea
cu cladirile paravan dedesubtul inaltului
cu cer gol, cu ploi reci
si cu felinare,
`n-orasul asta,
cu raze prafuite dintr-un soare
contrafacut
cu lumini difuze si spatii verzi
uscate
orasul cu zile insuficiente,
cu ore precipitate
cu nopti prea lungi
si cu-nchisori de suflete
la fiecare colt de strada
orasul cu strazi intortocheate
infundate de ziduri nesfarsite
si prea-nalte
orasul cu siluete
imbulzite, innebunite
si gri,
`n-orasul monument adus vietii
sau mortii...

m-ai pierdut, dezorientata...
cauta-ma si daca nu ma gasesti,
daca ma inghite orasul,
ia-mi sufletul, de la orice rascruce
si du-l macar pe el
inapoi acasa.

lumea se misca indiferent, dupa reguli haotice, fara repere sau coordonate...in cadrul meu alb negru, in filmul asta mut, e atata viata, e atata nestatornicie si atatea priviri imbulzite, atatia straini carora le pasa de o aparenta precis conturata, de un amestec de forme diverse... formele striga, siluetele se amesteca, se confunda, se transforma...si pierd sirul, imi pierd gandurile, am uitat numaratoarea inapoi si vreau sa raman suspendata, vreau sa ies, vreau sa dezertez dar cerul si pamantul m-au prins la mijloc si nu ma lasa sa zbor sau sa ma afund...de ce am dreptul la viata daca nu pot sa fiu libera, de ce respir daca aerul ma sufoca, de ce cu fiecare rasuflare adanca, de disperare, ma ancorez mai concret, mai tragic in viata...de ce mi se serveste doar hrana ieftina, doar stimulente pentru senzatii, sa-mi hranesc forma viciata cand sufletul meu e atat de bolnav, atat de infometat si in marea asta pe care plutesc in deriva, peste realitati cotidiene, este doar otrava ce il omoara... sa imi ramana trupul, atat de viu, cu suflet muribund...
de ce pot sa iubesc, cand iubirea e un sentiment subiectiv, cand nimeni nu ma crede, cand doar eu stiu ca pot... dar sunt prea obosita sa mai sper si ma multumesc cu resturi. nu mai caut scopuri inalte, pentru ca daca exista substituenti, daca ni se ofera carnalitate, vulgaritate, le devoram lacomi si suntem prea satuli, prea anesteziati sa mai luptam...
fiecare poveste se termina brusc, fara final, fara framantari, mecanic, doar ca sa ma catapulteze violent in alta, intr-o invalmaseala din care nu reusesc sa inteleg nimic, si tu ramai mereu in urma...instrainat,obosit, capituland... pentru ca exista distante, exista circumstante, dar niciodata piedici care sa rupa brutal doua suflete, decat cand ele renunta mutual la lupta.si noi am renuntat chiar de la inceput.

cata perfectiune
incape intr-o fractiune
de vis?

cat uman, cata nebunie?

fara pamant sub talpi,
cu aripile frante
de ce nu pot za zbor?
din toate sperantele
din toate exuberantele
aleg mereu doar visul
de sub talpi.

de ce nu poti sa zbori,
omule,
cand ai atata vesnicie
de vise?

Detasare

Nu am crezut ca o sa privesc vreodata in urma fara sa ma doara. Fara sa simt, adanca, sfasietoare, rana pe care mi-ai provocat-o. Credeam ca o sa uit, candva, poate in alta viata, sau macar in alta etapa a vietii, si asta doar pentru ca voi fi rupt orice legatura cu trecutul in care ai fost prezent. Cu tot trecutul. Pentru ca imi era prea greu sa accept ca a fost un trecut, atata trecut care nici macar nu te-a cunoscut. Asa erai de al meu, de fixat in trupul meu, de confundat cu sufletul meu...
Acum realizez de fapt ca nu uitarea era cea mai trista realitate, care te-ar fii smuls, iminent, din fiinta mea. Privesc acum spre tine. Spre mine, dorindu-te, venerandu-te, violent, salbatic...recitesc fragmente, recitesc famantari...retraiesc franturi, episoade si reconstitui dureri...
Poate ca soarta cea mai tragica a unui sentiment e neutralizarea lui. Reducerea, diminuarea vertiginoasa, graduala, inconstienta, independenta de vointa, de control...Nimic nu ar fii fost capabil sa mi te rapeasca violent. As fii luptat cu dintii, cu unghiile, cu toata forta si incapatanarea sa te pastrez. Dar sunt neputincioasa, ma simt dezarmata in fata procesului lent de detasare... cu sirul asta nesfarsit de zile asternute peste tine, peste noi... cum sa te pastrez, cand pe zi ce trece esti tot mai fad, te afunzi, te pierd! Imi aluneci printre degete cand mi-as dori atat sa te pastrez...Si acum te iubesc, dar nu imi mai esti necesar. Te vreau ca pe o anexa, ca pe o optiune, nu mai esti indispensabil.
Te dezlipest de sufletul meu bolnav de iubire. Ramane o dorinta, atata dorinta, atata disponibilitate si mult, dureros gol...

post mortem

dar a trecut de atunci
o viata si o vesnicie.
nu mai tresare Universul
oamenii au uitat sa cante
nu mai sunt nopti cu stele.
sunt doar umbre si felinare
care nu stiu sa lumineze cararile
ratacitorilor.

a trecut viata, de atunci
a trecut pe langa mine,
nu mai stiu sa caut, am invatat
sa renunt, am uitat
sa pasesc pe drumuri noi.
Acum stiu sa calc pe alti pasi,
pe pasii unor necunoscuti;
am uitat sa inving nisipuri miscatoare.

Nu mai traiesc intr-un nemarginit,
mi-am restrans lumea
la o celula, fara usi, fara ferestre...

si a trecut, de atunci nu viata
nu vesnicia
au trecut parca,
toate vietile
si vesniciile s-au dizolvat.

Adictie

Atatia oameni dupa paravane
`n-atatea ascunzisuri.
in colturi, suflete ingramadite
esti liber sa traiesti, dar nu poti respira
e sufocanta rasuflarea
atatora ca tine.

Incerci sa te eliberezi,
calci pe morminte camuflate
in universul tau inchis
de suflete amestecate.
"Sunt liber!" te minti iar
alergi bezmetic, spre iesire
dar te lovesti brutal.

Lumea asta-i prea mica
pentru toti singurii,ca tine
pusi unul peste altul.
Cu ochii spre lumina,
cu aripile rasfirate, ingramaditi,prea prinsi
in colturile lor intunecate
nu stiu ca pot sa zboare.

Blestem

si credeai ca iubesti
tu,
ratacitoare
fiinta de lut.

Credeai ca daca te prefaci
ca nu esti huma,
ca tu esti apa, nor
sau praf de stele,
Universul se va lasa pacalit
de trucurile tale ieftine
si iti va da, in schimb
pentru perfectiune,
nemurirea.

te-ai amagit doar,
nu poti sa iubesti!
Universul nu te-a lasat
sa minti...
te-a pedepsit, pentru blasfemie,
cu o inima,
doar
sa o vezi murind.

Rotatie

Ce caut? ma intreb, ravasita
cu gandurile valvoi.
nu sper sa mai gasesc,orice.
am scormonit, aici, atunci
mereu.si de prea multe ori.

dar daca intr-o zi o sa refuz
sa ma invart concentric
in jurul axei tale; si-o sa raman, inerta,
sa te-astept. o sa mai treci
din cand in cand
sa ma surprinzi contemplandu-ti
ratacirea?

o sa mai treci, doar pentru ca astept?
cateodata, ma intreb:care din noi s-a ratacit de fapt?

Nu cred in coincidente absurde. Cred in momente oportune. Si in fericiri de o clipa. Si mai cred ca omul e pur, primordial, doar in iubire.

M-a lovit toamna. Fara sa stiu ce ma doboara.
M-a spalat toamna. Cu ploaie. A plouat peste mine.
A fugit toamna cu urmele de lacrimi
brazdate pe nisip.
A intunecat toamna
amintirea valurilor;

toamna asta, acaparanta,
s-a asternut peste mine;
sunt singura in ea;

Ma intreb de ce avem nevoie de cuvinte... o privire e mai mult decat suficienta.

Introspectie

Am incercat si am esuat, incercand sa imi descriu starile de bine. Niciodata nu am gasit cuvintele. Am avut sentimentul ca nu imi este necesar sa imi impartasesc fericirea. Poate din egoism. Sau din superstitie. Cred ca incercand sa o descifrez ii reduc din intensitate; fericirea mea nu trebuie sa fie a tuturor...
Si nu pot sa imi descriu letargia. Starea de inertie. O succesiune obositoare de lucruri la fel. Pentru ca monotonia, mai mult ca orice, ma secatuieste, imi consuma resursele sufletesti...
Ma intrebam, de ceva timp, de ce sunt capabila sa scriu doar despre sentimente negative. Sau despre agonii. Deziluzii.
Nu sunt deprimata. Perspectiva mea asupra vietii nu e viciata. Doar ca, uneori, ma hranesc cu momentele mele de criza. Cand ma doare, vreau sa scap.Sa ma eliberez.
Incerc sa imi raspund mie. Inconstient, am vrut sa ma doara... Acum imi dau seama ce am vrut de fapt. Si da, ma doare pentru ca asa am ales.

These foolish games...

Nu te intreb de ce, pentru ca mi-e frica de raspuns. Simt doar anxietate, ma simt mica, si tremur... imi reneg expresia disperata, oglindita, la intamplare, in vitrine, oglinzi, parbrize de masini, intr-o succesiune obsedanta... Ma intreb cum am ajuns in invalmaseala asta si cu ce scop...
Nu am resentimente sau regrete. Sunt doar dezolata. Sunt o dependenta dupa o supra-doza. Cand s-a sfarsit euforia. Stoarsa de suflarea de viata. Ma sufoc.

Greieri

Fug, cand cred ca am obosit. Cand ma sperie zgomotul pasilor, prea gol... cand cred ca pot sa ma ascund, aproape de linia orizontului. Cand cred ca exista un capat. Cand imi amintesc ca nu pot sa zbor. Fug, cand caut sa uit ce sunt. Cand vreau sa depasesc bariere. Sau sa neg , adesea, ca sunt facuta din forme, fara fond. Fug, cand ma doare...pentru ca nu pot sa lupt. Fug, cand sunt invinsa, sa invat sa ma infrang...fug, cand iubesc, pentru ca nu e pentru mine iubirea...

De ce atata tacere? Imi aud, distrata, fiecare gand, cum se rostogoleste, cum cade, cum se sparge... Inconstient. Pentru ca, de la un timp incoace, m-am saturat sa le aud. Sunt doar strafulgerari, cu muchii ascutite... Sunt scurte luciditati, ce taie in carne vie. Ma pot lipsi foarte usor de ele. Pot fi, ca atatia altii, un contur gol. Ce folos, sa fiu un suflet liber, daca mereu alunec, nestatornica, daca mereu ma agat de baloane de sapun? Cine mi-a zis, vreodata, ca am aripi sa zbor? Absurditati.
Cata tacere,atata noapte...obsedant, amagiri disonante, ironice, de greieri.

E canicula. Si mi-e cald. Ma conduce o inertie. Ma fortez sa mai simt ceva, dar totul pare asa de uzat, dilatat si diform...

"De maine iti vei trai viitorul"

Am un sentiment pregnant... ca acum, acum e momentul sa las totul in urma. Ca orice legatura cu ce a fost este nesigura, din ce in ce mai slaba, mai fara sens, ca orice perspectiva este incerta si ca momentul prezent e unicul de care mai pot sa ma agat cu adevarat. Momentul asta, care il traiesc doar cu speranta ca ma poarta, vertiginos, spre urmatorul, momentul asta, care ma asigura ca ce a fost, toate amintirile, toate fericirile si disperarile, toate sperantele, naruite, pierdute, extazul si ratacirile, toate au fost ale mele si toate sunt doar fractiuni infime din viitorul care imi este dat sa il traiesc. Pe care il merit sau poate, care este un dar nepretuit.
Am lacrimi in ochi, caci am pierdut file irecuperabile de existenta. Si nu pot sa imi controlez regretele, sa imi definesc starea, amalgamul asta, amestecul de nostalgie, fericire, incertitudine, nerabdare, dorinta de detasare, asteptari si panica. Iubesc viata, cu tot ce este in ea, cu tot ce am gresit, cu tot ce am lasat in urma si o mai iubesc, pentru ca stiu ca "the worst/ the best is yet to come". Sunt la inceput de drum, am incheiat o etapa importanta, dar am convingerea ca viata de abia acum incepe, cu adevarat.

Drum

Calca-ti pe pasi,
nu te opri
chiar daca sub talpi
omenirea intreaga
plange innabusit;
ingroapa lumi
in putrefactie
sub pasii tai nepasatori;
daca vei vrea vreodata sa te intorci
mai calca odata;mai striveste o data;

gata!
poti sa pleci mai departe.

Infinit

Numar clipele, una cate una;
uit ca tot ce conteaza
e intervalul
ce le omoara;
numar clipele,
ce trec pe langa mine,
de parca daca le-as sti numarul,
le-as imortaliza;

as vrea sa numar ce a fost
dar clipele mele, au inghetat
intr-o clipa imensa,
finita,
intr-o clipa de clipe;

intre doua directii,
intre doua non-sensuri
sunt eu,
indiferenta, independenta
de amalgamul dintre ce a fost si ce va fi;

permanentul, infinitul,
este neclipa asta, pe care o traiesc.

remember

Zambesc si din mine, zambeste o straina. Nu stiu unde ma aflu, nu stiu ce caut, parca am pierdut ceva, undeva, parca am abandonat un manunchi de vise si am continuat drumul, schiopatand... ma urmareste fantasma unei amintiri. Ce pret are uitarea?
Sunt straina de gandurile mele, ma incearca sentimente ciudate, pentru ca eu am ramas blocata in capcana unui regret. Cea de acum, aici, e o reminescenta. Cu fiecare nou inceput, desprind brutal din mine, din intregul care am fost. Poate ca acum nu mai am sentimente. A supravietuit ce a fost mai puternic din mine.
Inima este tot acolo, afundata in noroi. Ai calcat pe ea pana a ramas doar o forma. O forma de inima adancita in noroi.
Degeaba mai zambesti acum. Mie mi s-au consumat zambetele ce ti le datoram.

Era

S-a stins lumina.
Poate ca atunci, in alta era glaciara,
ma topeam.
Poate ca atunci
zburam,
trantita, tarandu-ma.
Poate ca atunci, cand erai inspaimantator de rece,
stiam sa imi fii cald;

s-a stins lumina;
e intuneric, in era asta.
numara tu, multimea de necunoscuti,
eu mi-am acoperit ochii cu alte maini.

Decor

Cateodata, mi`as dori sa ma cuibaresc intr-un "a fost o data". Mi-as dori sa imi dau dreptul sa visez. Sa ma transpun intr-o poveste in care sa nu fiu personajul principal, sa fiu doar un spectator anonim. Sa se deruleze exterior mie un fir epic, sa privesc detasat o constructie indiferenta... sa nu am dreptul sa simt nimic, sa fiu mereu in coltul din umbra, mereu in alb-negru. As vrea sa am dreptul sa nu ma implic, sa stiu ca am fost construita sa fiu ignorata si sa ignor. Sa fiu martora la un spectacol, sa admir viata ca pe un film bun, cu actori desavarsiti, chiar daca finalul nu ar fii niciodata cel oportun. Sa plang pentru ca sunt emotionata de o evolutie scenica, nu pentru ca ma doare. Sa bat din palme cand vreau sa se sfarseasca filmul si sa se faca liniste in mine. Sa se stinga luminile si sa raman eu cu gandurile mele.
Sa nu realizez niciodata prea tarziu, pentru ca pot sa fac stop-cadru pe orice scena, pot sa dau zoom si sa intorc decorul pe toate partile, sa descopar ca dincolo de orice aparenta e o realitate. Sa fiu omniscienta si sa pot sa iti fac introspectia constiintei, sa intru asa, cu bocancii oricand am eu chef, sa iti fac sufletul vraiste, sa iti smulg lacrimile cu unghiile din globul ocular, si atunci poate ai sti si tu cum e sa se joace cineva cu mintea ta. Sau poate sti, dar esti in alt film.
A fost o data o poveste, cu printi si printese, cu dame si vagabonzi, o poveste comica, dar care lasa mereu un gust amar.

Tacere

Tacerea e de aur...
atata tacere
imi pecetluieste
cele doua fragmente de carne inrosita
din care musti, mereu cate putin,

incat...

ma intreb daca
am stiut vreodata sa-ti spunca ma doare.
Daca am putut vreodata sa urlu,
daca am avut glas vreodata, sa te blestem;

e atata tacere intre noi, poti sa o tai cu cutitul.
Iubire, acum stiu ca nu tu
consumi din mine.
Pe amandoi,
Tacerea ne consuma...

24

E oribil sa nu sti ce sa faci...sunt total intoarsa pe dos. Nu e rau pentru mine. E doar rau pentru tine, foarte rau si simt asta. Si ma frustreaza ca nu pot sa fac nimic sa te ajut. Dar absolut nimic. In primul rand pentru ca nu stiu, nu am habar prin ce treci. Si e grav. Si in al doilea rand, cum ai intuit si tu, pentru ca ai decis sa nu imi zici nimic, desi aveai atata nevoie, nu as putea sa contribui cu nimic la vreo salvare miraculoasa. Mi-e mila, mi-e atat de mila de tine... si ma enerveaza sentimentul asta de neputinta. Eu sunt doar mica si fara putere, eu te iubesc altfel, acum...nu te mai vreau pentru mine, am renuntat sa lupt, si nu te mai vreau pentru ca oricum , nu as putea sa imi fac mie asta in primul rand, tu ai dreptate, ai avut mereu dreptate cand ai spus ca esti un nenorocit... nu esti un om rau, stiu asta, altfel nu te-as iubi, dar ai luat mereu decizii gresite, ai lasat lucrurile sa iti scape din maini, ai avut putere de decizie dar te-ai detasat de viata ta, ti-a fost lene...acum suporti consecintele si esti constient de asta, doar ca in continuare ti-e lene sa faci ceva pentru tine si te afunzi pe zi ce trece...nu o sa iti revi, pentru ca nu vrei, pentru ca esti prea pasiv, pentru ca nu te pretuiesti... Nici macar nu pot sa te incurajez, nu pot sa iti zic ca va fi bine, pentru ca nu va fi, pentru tine nu se poate bine atata timp cat iti faci rau singur, mereu... tu ai zis-o, fiecare primeste ce merita, si tu nu poti sa primesti ceva pentru care nu lupti, ceva ce nu vei pretui pentru ca nu esti suficient de motivat... Ma doare atat de tare atitudinea ta fata de tine, mi-as dori sa te poti schimba, nu pentru mine, pentru ca nu mai exista "noi", acum suntem doar un "tu" si un "eu" fara nicio legatura, nu ne vom determina niciodata existenta unul altuia, dar mi-as dori atat de mult ca intr-o zi sa ma suni, dimineata la 5, cum o faci mereu cand esti singur si nu ai la cine sa apelezi, cand simti ca nimeni altcineva nu te-ar asculta, dar nu beat, nu repetand ca esti un alcoolic si un om de nimic, sa imi zici ca esti bine, ca esti fericit, ca ai reusit sa iti realizezi idealurile, ca ai o familie asa cum ti-ai dorit si sa pot sa zambesc si sa ma bucur pentru tine... poate asa, o sa ne putem intalni peste 5-10 ani si eu sa fiu grasa si cu fundul mare, cum ai zis, si sa radem impreuna de momentele astea. Poate atunci, o sa poti sa imi povestesti prin tot ce ai trecut fara sa iti fie frica, fara sa te simti incoltit si fara iesire. Iti doresc din suflet numai bine... pentru ca acum simt doar o mila, o mila imensa pentru tine, simt o iubire pasiva care da, ar putea sa fie aici 20 de ani sau o viata intreaga... Pentru ca iubirea e mai ales neegoista dragul meu...

Bye bye

Azi m-am trezit ca dupa un somn luung...am simtit ca mi s-a daruit o viata noua. Si toate evenimentele de pana acum s-au sters brusc, ca si cum le-as fii abandonat neglijent, intrebandu-ma daca au fost ale mele intr-adevar, fara durere, firesc... m-am eliberat de poverile mele incomode. Si asta nu pentru ca viata noua ar fii perfecta, nici nu voi putea sa ma comport ca si cum nu ai fii existat niciodata pentru mine, doar ca incep sa experimentez libertatea... fara framantari si panici... azi am simtit ca ai ramas in trecut, unde vei fi mereu, in culcusul tau incalzit de atatea amintiri naive... azi iti zic adio, prosteala mea, cea mai delicioasa prosteala. De azi, esti alt "te-am iubit" , alt trecut, in care te-am iubit ca o nebuna, in care am cersit tacit putina implicare, un trecut inundat de lacrimi... si Doamne, cat de bogata ma simt acum, am invatat atatea de la tine... poate nu te-am iubit, eu stiu, te-ai evaporat atat de repede... sau poate te-am iubit si este vina ta, ai lasat nepasare si uitare...si un loc liber aici, in viata mea si reminescente de suflet si ai luat o particica din mine, o sa imi fie dor de tine fraiere! Dar nu pot decat sa iti multumesc si sa iti zic ca de azi, iubitul meu, m-ai eliberat.
De azi, vreau un blog nou, o inima noua si zambetul meu vechi...Da iubire, de azi pot sa zambesc!

19

Plutesc printre raze de soare... imi sufla vantul in fata si ma spala de ganduri. Alerg printre straluciri si ma intreb unde sunt eu, in toate astea. Simt ca nu apartin. Lumea nu imi apartie si eu nu apartin lumii. In intervalul dintre doua secunde, ma afund in pasi. Nu stiu cat o sa ma mai caut, timpul se precipita si ma impinge de la spate. Si eu intarzi, intarzi mereu... am ramas la o rascruce, intrebandu-ma ce cale sa aleg. M-am pierdut, incercand sa ma regasesc. Am crezut ca sensul e iubirea, sa iubesc aproape perfect, am crezut apoi ca sensul e negarea, sa ma neg pe mine, sa te neg, apoi am crezut ca totul e resemnare... si imi vine sa spun ca sensul e cautare, dar cautarea e cerc concentric, pentru ca sunt limitata si orizontul nu mi se deschide mie niciodata, eu urmaresc obsesiv alte orizonturi, nu sunt ale mele, sunt ale cuiva care nu le mai recunoaste... Cautarea e o sfera, in care sunt inchisa, captiva, cu altii ca mine... Nu sunt singura, sunt doar abandonata, obsedata de prioritati. Pe cand tu, tu esti doar o alternativa...

Captivitate

Toarna inapoi
ce ai golit din mine;
da-mi inapoi
masura de lacrimi,
transformata in ziduri.
Nu iti lua timp sa intelegi
Nu pune intrebari
Lasa-ma sa fiu rece
alunga raza de soare, sa nu ma topeasca
sa nu ma dezmorteasca
sa nu mai doara;

izbeste-ti zambetele de zidurile
intre care sunt captiva
in mine.

Ecou

Tac si imi raspunde
ecoul;
imi asurzeste gandurile-
e prea multa galagie
in tacerea asta,
in multimea tacerii.

Toti tac. Eu tac mai tare;
pot sa si urlu; nu
ma aude nimeni.

Suntem prea multi la fel
de singuri.

14

Cat de mare e niciodata? Il pot cuprinde intr-un suspin innabusit, sa uit ca exista si sa o iau de la capat, acolo unde se consuma?
De cate ori am renuntat, de atatea ori mi-ai reaparut incapatanat la capatul fiecarui drum. Si eu care credeam ca te lasasem demult in urma...
Sti, e ciudat cum ma framanti. Sunt aici, cu tine, cu mine, intr-un tumult, intr-o neliniste... Din nou te strecori in vis. Te visez mereu . Cateodata esti anti-erou, in visul meu. Alteori esti prezenta. Sau idee. Dar nu te pot alunga de acolo. Te refulez aici, in realitate. Dar visele sunt realitati refulate.
Te pot nega. Pot sa urlu cu toti plamanii ca nu te simt, ca nu te aud in fiecare moment cum imi ravasesti gandurile, ca nu imi amintesc mereu cum ai fost al meu, putin, putin, cum a fost a ta toata, cu fiecare por si picur de dorinta, ca nu am chipul tau intiparit pe suflet... numai eu stiu cat te-am rugat sa pleci. Numai eu stiu de cate ori ti-am zis niciodata, de cate ori ai plecat din mine si m-ai lasat fragmentata...
Ma consolez, nimic nu dureaza o vesnicie. Nici macar o iubire. Pentru ca niciodata e mai puternic. Si noi, noi suntem mici, noi ne pierdem pe drum, noi ne refugiem in noi...noi uitam.

Superficial

Ei, ei iubesc o forma. Ei iubesc un trup conturat mai mult sau mai putin perfect, o zvacnire fierbinte, o rabufnire, o palpitare. Ei iubesc material, ce pot framanta intre palme, ce pot trezi cu un sarut, ce pot stapani si domina. Ei iubesc limitat. Exterior. Ei nu percep ce e dincolo de viata. Ei nu incalzesc, ei consuma. Ei nu cunosc sufletul din care consuma si nu stiu cand e muribund. Ei nu stiu sa debordeze sentimente in fragmente de lumini si sa desluseasca ce doare in tacere, ei nu stiu cum doare tacerea. Ei nu lupta cu sine, cu fantasme trecute si nu se infurie la ganduri dureroase. Ei nu tremura, nu se sperie, nu doresc imaterial...lor nu le e dor. Si poate ca ei au dreptate.

Melancholy

Se intampla, uneori, lucruri care ma fac sa privesc viata altfel. Sunt momente in care imi spun ca niciun sfarsit nu e de fapt sfarsit, ca ciclul de inceputuri e lung cat viata si ca fiecare moment e intr-adevar unic, palpabil, ca fiecare senzatie e materiala si daca imi doresc, poate am capacitatea sa o pastrez. Sunt momente cand cred ca nu am o povara care imi imobilizeaza infinitul intre umeri, ci am doar doua aripi albe si frumoase pline de praf si daca ma scutur, daca ma invart cu bratele deschise cateva secunde poate o sa zbor intr`adevar. Sunt momente cand cred ca totul e posibil si ca limitele sunt doar niste conventii absurde.

Am tinut cerul pe pupila
cateva secunde
am simtit marea sarata
pe obraji
mi s-a scurs nisip fin printre siruri nesfarsite
de degete aspre
am avut infinit printre suvite de par
si caldura torida pe sani

Vreau sa fiu fericita. Pot. Dar ma doare si plang.

un strat gros de fond de ten
transparent
introspectie clara pana in mijlocul sufletului
o linie tremurata
o imagine falsa
un zambet rosu cu contur depasit
o geana impaienjenita
calapultata
sta sa cada sub povara
celor sapte poveri de rimel
un obraz desensibilizat;loveste-l
o lacrima le aduna pe toate;le spala

hai sa plang.cu ce imi acopar goliciunea?

Big girls cry

Ma gandesc la mine, de parca as fii singura persoana de pe planeta la care as putea sa ma gandesc. Ma gandesc ca sunt trista. Ca sunt neimplinita din cateva puncte esentiale de vedere. Ca niciodata nu am simtit intr-adevar ca sunt iubita, pentru ca nimeni niciodata nu a stiut cum sa ma iubeasca. Mereu am apreciat un efort, pentru mine intentia conteaza, chiar daca nu duce neaparat la un rezultat bun, pot sa vad dincolo de ruine, cand intrezaresc o esenta buna imperfect definita. Un efort e un efort la urma urmei si stiu cum e sa vrei sa ajungi la un anumit nivel si sa nu ai posibilitatea. Toata drama sentimentala se rezuma, pentru mine, la capacitatea de a vida o parte de suflet pe care sa o pui in comun, suprapusa altui vid. Un fel de amalgam din care sa rezulte ceva mai puternic. Un punct de sprijin.
Nu am cerut niciodata sa fiu iubita pentru ca nu am stiut cum sa cer. Pentru ca mereu am crezut ca nu am dreptul. Cine sunt eu sa imi cer dreptul la viata, cand la o privire atenta, sau aruncata macar fugitiv de jur-imprejur, as realiza ca nici macar nu am dreptul sa suspin in ascuns.
Nu pot invinovati pe nimeni pentru neimplinirea mea, nu pot sa repet la infinit ca afectiunea nu se concretizeaza, afectiunea este o stare de bine impartasita, o stare vag conturata de gesturi si priviri pierdute. Pentru ca ce ramane in urma, nu este o rana superficiala pe piele, din care sa curga sange si sa se opreasca, condamnata pe veci la tacere. Ce ramane dintr-o rana sufleteasca, e o amprenta. Un sens imprimat. Indiferent ca influenteaza nesemnificativ sau ca e schimbare esentiala.
Ma doare ca pe mine m-au format mai mult altii. Eu m-am lasat modelata. Ma doare ca niciodata nu mi-am abandonat temerile, ca nu am putut sa ma daruiesc complet fara sa imi fie frica sa nu raman descoperita, ca mereu am fost puternica doar pentru a consuma incet si sigur din integritatea sufletului meu. Ma doare ca am purtat mereu o masca, ca nu am recunoscut ca am nevoie de iubire ca sa fiu o persoana mai buna, ca am preferat sa lupt si sa fiu puternica, fara sa stiu sa capitulez si sa fiu slaba, cand de asta atarna salvarea mea. Ma doare ca nu am plans mai mult, ma doare ca nu m-am incapatanat mai putin, ma doare ca eforturile mele le-am depus in ascuns, ca am obosit de una singura si cand am cautat un sprijin am realizat ca alungasem orice alta alternativa si ma aveam doar pe mine. Ma doare ca mi-am construit zidul asta, dupa care ma ascund mereu, ma doare ca in cele cateva randuri cand mi-am facut curaj si mi-am deschis sufletul, a fost pentru persoane care nu au stiut sa inteleaga, care l-au calcat cu bocancii si au plecat. Ma doare ca am standarde gresite.
Ma doare ca pentru tot, sunt singura vinovata. Nu am nici macar dreptul sa ma doara.

loneliness

Imi e asa de greu sa recunosc, si uneori ma doare...dar asta sunt. Mereu schimbatoare, uneori depresiva, uneori introvertita. Nu ma pot raporta la mine, nu sunt punct de reper. Nimic nu ma multumeste pe termen lung si caut mereu, mereu ceva ce nu pot gasi. Poate pentru ca nici nu exista in realitate. Poate daca ar exista, nu l-as mai dori. Pentru ca sunt antagonica constantei. Nu imi plac conventiile si angajamentele, nu imi place sa fiu datoare, nu imi place sa se astepte lucruri de la mine pentru ca pur si simplu nu imi place sa respect reguli. Sa joc dupa niste reguli prestabilite. Sa fiu conventionala. Nu pot sa am aceeasi atitudine fata de un aspect o perioada lunga de timp. In jurul meu, lumea e o mare harababura in care ma chinui sa ma integrez dar obosesc prea repede, ciclic si atunci vreau sa fiu singura...
Ma urasc uneori, ranesc persoanele la care tin, putinele persoane care conteaza pentru mine, doar pentru ca nu pot fi constanta in reactii si uneori simt ca ma sufoc si vreau sa ma eliberez. Si atunci ma ascund in mine si deconectez toate caile de acces spre sufletul meu bolnav, spre realitatea mea stramta si incomoda, unde pot sa ma odihnesc in liniste, fara sa ma intrebe nimeni ce am sau sa incerce sa ma consoleze sau sa ma salveze. Doar eu, eu sunt singura capabila sa ma scutur de praf, sa ma ridic si sa continui cu zambetul scrijelit imperfect.
Cand vreau sa plang, vreau sa plang singura, vreau sa ma compatimesc singura, vreau sa pot totul singura si sa revin doar atunci cand ma simt pe deplin capabila sa infrunt de la capat realitatea, sa ma lupt cu morile de vant pana la extenuare si sa fiu victorioasa.
Daca poti, iubeste-ma asa, lasa-ma cand vezi ca sunt pasiva si te ignor, lasa-ma sa plang inabusit cu genunchii la piept, intelege ca vreau sa fiu singura si ca pana la urma o sa imi revin, dar ca nu ma poti ajuta cu nimic, intelege si nu te indoi ca te iubesc mereu, orice ar fii si te rog, te rog iubeste-ma si tu... cum am nevoie. Si daca poti, te mai rog, iarta-ma...

sunt doar o frunza purtata de vant
intr-un pahar cu apa
un cerc concentric
indramadit intr-o palma
o imensitate de vise,
naivitate
intr-un vulcan vidat
sa intre intr-o viata.

Matematica absurda

Cand inca numarai clipele
noastre de mantuire
si le inmulteai cu infinitul,
eu numaram pasii
crestati pe drumul retrospectiv
si stergeam praful ce ii tinea captivi
sub talpi.

Cand inca numarai secunde
naiv
intr-o viata plina cu aer
eu cresteam desertaciuni
si legam corespondente
intre goluri si vieti.

Cand inca numarai clipe
proiectand mantuiri
si ma cautai langa tine,
eu plecam cu momentul oportun.

Retoric

Intoarce-te si intreaba-ma
de cate ori te-am alungat
pana sa pot sa te blestem
cate desertaciuni m-au desfatat
pana sa stiu ca tu esti cel
de care trebuie sa fug;
intreaba-ma cum am putut sa te alung, blestem,
sa te tradez
ratacindu-mi dorinta trezita de tine
intre alte doua palme profane;
intreaba-ma cum te reneg
cu trupul blasfemie zvacnind neputincios
sangerand de despicatura muscaturii tale
din crestet pana-n talpi;


o sa-ti raspund ca daca as sti
as dezlega misterul nebuniei.

Poate o sa ii prinda bine, candva, exercitiul asta de vointa. Poate e bine, mult mai bine, sa lase lucrurile asa. Mereu si-a propus sa o rupa cu trecutul, sa il lase pe el acolo si sa isi vada de viata. Acum, perspectiva asta, pe care o analizase de atatea ori ca ipoteza, se concretiza. Se temuse ca se va ajunge aici si isi repetase de atatea ori ca asta trebuie sa se intample pentru ca e inevitabil, incat acum nu mai stia daca sa se bucure sau sa isi blesteme zilele. Stia ca orice apropiere, de orice natura, are un sfarsit firesc, cum are inceput si punct culminant. Privise neputincioasa cum se naste, cum evolueaza, desi incert, traversase cu o strangere dureroasa de inima punctul culminant, pentru ca stia, stia de la inceput, a stiut mereu ca se va ajunge aici.

Acum avea senzatia aia de gol, sufocanta, o strangea de gat. Si mai avea durerea, refulata de fiecare data si lacrimile innabusite si starile contradictorii... Fiinta ei se transformase intr-un imens sentiment, se metamorfozase in senzatie, in vertij, in prabusire. Isi dorea atat de mult ca povestea lor sa se repete la infinit, sa fie mereu intre un inceput si un punct culminant, la fel de absurde...


Afara era primavara aia enervanta. Si se bucura impreuna cu ceilalti, pentru ceilalti. Pentru ea primavara era doar alta povara sub greutatea careia era pe punctul de a se prabusi. Sperase ca va fi mereu iarna cum sperase ca el va fi mereu acolo macar ca punct de reper. Ca indicatie scenica. A disparut el, impreuna cu iarna, impreuna cu iubirea, impreuna cu viata din ea. Din toate starile ei amestecate, mai era inertia...

"Dar de maine toate astea nu vor mai conta"

Poposea din nou, dupa atata timp, asupra gandului in care se cuibareau sentimente trecute si atatea refulari. Se acumulasera clipe, imbulzite gramada peste o ratiune redusa la absurd incat acum nu mai conta cu adevarat daca ce a fost atunci nu este doar o alta proiectie mentala a unei realitati distorsionate. I se intampla atat de des sa elaboreze o realitate alternativa in care sa se catapulteze provizoriu incat o redare obieciva a faptelor ii devenise aproape imposibila. Avea fragmente de senzatii, contururi vagi si nepasare. La o adica, ce mai conta daca a fost iubire sau lipsa de ocupatie. Tentatia unui act nobil de suferinta din iubire. Cum crezuse mereu ca este aceasta stare in care se complacuse. Nevoia de ceva maret. Sau pur si simplu o deviere din inertie. Dar la momentul respectiv poate ca nici nu analizase lucrurile din perspectiva asta. Poate il iubise intr-adevar chiar daca saruturile alea cu care isi umplusera golul dintre doua prezente ce nu aveau nimic in comun fusese singura realitate din povestea lor absurda. Inceputa dintr-un impuls. Terminata nicicum. Final suspendat. Poate a fost o experienta din care a invatat ca doua persoane au nevoie de ceva mult mai temeinic decat atractie fizica si pasiune dezlantuita. A invatat ca atunci cand dispare pasiunea, cand se diminueaza in nimicuri zilnice, ramane doar instrainare.
Isi amintea cu un zambet amar cum isi daruise sufletul unei senzatii ieftine si o cuprindea din nou starea aia acaparanta de scarba. Ii servise pe tava respectul ei de sine facut franjuri. Mai trist era ca abia acum realiza minciuna. Cum crezuse ca poate sa accepte la nesfarsit lipsa aia de deschidere sufleteasca, lipsa oricaror interese sau obiective comune, fiind sigura ca sentimentele sunt importante si ca dragostea trece peste orice. O dragoste total gresit inteleasa. Cu lacrimi in zilele de despartire patetica, cu existenta blestemata in lipsa unei afectiuni concrete. De parca si-ar fii dorit vreodata ce putea el sa ii ofere. Cat de penibila fusese situatia lor si evenimentele care evoluasera constient in cel mai negativ sens posibil pentru ea. Si totul pentru satisfactia unei iubiri iesita din conventional. O satisfatie ilegala. Intru totul condamnabila. Firea ei rebela era si de data aceasta responsabila pentru tot. De ce i se repetase la nesfarsit cat rau ii face legatura cu el? Asta il transformase in "fructul oprit" pentru ea. Si il devorase cu o placere sadica. Dar ce rost aveau acum rememorarile, oricum daca ar fii sa dea timpul inapoi, nimic nu s-ar schimba esential. O noua sansa irosita. Intamplarile si-ar pastra cursul neschimbat, pentru ca ea obtine tot ce vrea si nu isi refuza nicio placere. Chiar esential gresita si constientizata. Dar acum avea sufletul atat de gol si apreciere personala zero. Nu va putea schimba faptul ca se vanduse unui om de nimic. Si nu repercursiunile o ingrijorau. De la un timp, totul se estompeaza si ea insasi va uita. Dovada este faptul ca abia acum, dupa atata timp, analiza din nou faptele si tragea concluziile. De cand realizase ca el nu mai reprezinta nimic, i se stersese din memorie orice conexiune cu imaginea lui. O amintire voit refulata pe care creierul nu mai stia sa o recontureze. Doar starea de fapt a lucrurilor, tendinta de a se complace si accepta orice unui nenorocit o nemultumea in legatura cu sine. Este iremediabil supusa greselii. Partea buna era ca el iesise singur din sufletul ei. Nici macar nu se straduise sa il alunge. Nu lasase in urma nicio dorinta sau regret. Fusese o naivitate trecatoare.
Viitorul nu era prea cu perspective acum. Dar o experienta trecuta trebuie sa ramana doar atat. Timpul ii va vindeca toate ranile.

Solitude

Ma joc cu limitele mele. Le testez. Caut punctul pana in care pot sa rezist respingand orice apropiere. Nu mai accept profanare in mine. Vreau sa fiu singura cu dilemele mele neelucidate. Atata socializare ma face sa imi pierd reperele. Raportul cu lumea anihileaza raportul cu mine insami.


E ciudata forta dobandita in urma unui esec. Ce nu ne omoara ne face mai puternici. Cand pierd sunt puternica. Cand am ce imi doresc sunt vulnerabila. Simt anxietate. Teama ca nu voi fi capabila sa pastrez, sa ma ridic la nivelul asteptarilor. Cand nu am nimic, sunt detinatoarea controlului. Nu imi pasa pentru ca nu am ce sa pierd. E o postura dulce-amaruie. Umor negru. Probabil asta este felul meu de a vedea partea buna a lucrurilor.

Dau sensuri noi
aceluiasi gand:
concept distorsionat
de cuplu primordial.
Incep sa cred
ca eu nu exist intr-un tot
ca sunt doar o individualitate
intr-o companie aleatorie.
Nu ma leaga nimic
de locul liber de langa mine.

I wanna go home

Azi am realizat cat te iubesc de iremediabil. Nu te iubesc pentru ca as avea motive sau pentru calitati exceptionale. Te iubesc fara explicatie si fara logica. Pur si simplu. Fara sa pot controla. E coplesitor. Si faptul ca stiu ca niciodata nu vom fii impreuna ma face sa te iubesc mai mult. Mi-as dori sa am o viata numai a mea la dispozitie. Sa am o viata in care sa ma odihnesc. Cu genunchii stransi si barbia in piept. Si ochii larg deschisi. Sa te privesc la nesfarsit. Sa imi lipesc pupilele de imaginea ta. Sa mi se prabuseasca privirea sub greutatea ta. Dar sa refuz sa o ridic. Sa ma doara conturul sufletului tau pe pleoape. Sa imi picuri printre gene si sa te adun la nesfarsit. Sa am obraji calzi cu tine. Sa fii o realitate sferica in care sa ma ascund.

Am o forma de ceara
galbena si alunecoasa
sub o raza de soare.
Am o silueta picuranda
conturata cu stropi de lumina.
Am un demon alb
intr-o ploaie de stele.
Am o trinitate
de iluzii
si un suflet inchisoare
din care evadeaza mereu.

Am un gol.

nothing at all

Si ce daca...se intampla orice. Toate trec si oricum nu conteaza decat pe moment. Oricum orice drama se consuma, orice bucurie se estompeaza, orice rabufnire se carbonizeaza in resemnare. Toate lucrurile isi urmeaza cursul firesc, indiferent de durere. Indiferent de epuizare fizica sau psihica. Indiferent de refuzuri si refulari. Totul este ordine prestabilita si eu sunt un nimic invizibil purtat la intamplare. Nu pot sa scimb, sa determin, nu am dreptul sa imi doresc. Trebuie doar sa accept ce primesc. Si oricum totul e lipsit de sens si oricum degeaba ma agit si ma simt ultimul om ca nimic nu o sa se opreasca nici macar o fractiune pentru mine. Sa imi trag sufletul. Nu merit nici macar o pauza de existenta. Am obosit.

They tried to make me go to rehab, but I said "No, no, no!"

Renunt la tine azi. Azi plang ultima oara pentru tine.
Renunt nu pentru ca pot, nu pentru ca vreau, ci pentru ca trebuie. Pentru ca sunt constransa sa urmez un curs firesc, sufocant, rectiliniu. Pentru ca e normal sa ma detasez de sfarsitul ala in care am ramas blocata de ceva timp. Care ma tine pe loc. Si ma marcheaza absurd. Care mi s-a fixat in creier si care refuza sa iasa. Sa ma elibereze. Cum refuza sa paraseasca o ultima suflare de viata un trup muribund.
Renunt la ideea ta, renunt sa te mai proiectez in vreun plan de viitor. Renunt sa ma mai agat de amintirea ta si sa te consider cel mai frumos lucru care mi-a intersectat existenta.
Renunt la speranta. Renunt la minciuni. Ma detasez de vise. De azi ma eliberez. Fug in realitate, sa pot trai. Intr-o realitate care te respinge. In care nu te voi avea niciodata. O realitate in care prezenta ta este drog interzis. Otrava letala. Am epuizat toate posibilitatile, luptele, refularile, exuberantele. Azi imi inund capitularea.
Stiu doar ca azi te iubesc. Mult. De maine te refuz.

Alta clipa

Alta clipa plange asurzitor;
clipa cade;se rostogoleste;
cade;
clipa se loveste
si plange.

clipa plange
cand intalneste alte clipe
care plang.
clipa plange cand e singura intr-o viata
fara alte clipe.

clipa e unica.si repetabila infinit.
suvoiul a secat.a ramas
clipa care plange.
Alta.

Ce facem cu ea?

dincolo de prag

Ma enerveaza sa fiu deprimata. Mai ales din senin. Si nu pentru ca as avea cea mai fericita viata posibila si imi lipseste orice motiv de nemultumire. Dar pentru ca situatia este mereu la fel si uneori pot sa fiu fericita in ciuda ei. Si pot sa rad in hohote si sa ma bucur de viata doar pentru ca o traiesc. Nu pentru ca imi ofera exact lucrurile de care am nevoie in momentul oportun. Lucrurile de care am nevoie vin mereu cand nu mai am nevoie de ele. Si in consecinta nu sunt capabila sa le apreciez. Pentru ca nu au venit atunci, atunci, atunci. Cine are nevoie de lucruri uzate? Am senzatia ca imi uzez aspiratiile cand le acopar cu ganduri intense. Si atunci reformulez, caut schimbare, amestec toate lucrurile si arunc totul sau mai totul. Si reincep lupta disperata dupa sensuri.
Nu lupt. Sunt obosita. Sau nu stiu cum. Lupt prost. Sunt cea mai proasta luptatoare. Pentru orice chestie buna pe care o fac, stric alte 100. Nu pastrez echilibru. Victoria mea este o pereche de aripi condamnate. Indreptate in jos. De care dispun ca idee. Efectiv imi pastrez inertia. Autoconservarea. Ma zbat sa raman in acelasi loc.Si imi vine sa plang. Nu pentru ca am asteptari mari pe care nu le pot indeplini. Ci pentru ca sunt apatica. Nu astept nimic. Realizez ca vreau prea multe de la viata. Si la ce bun sa primesc doar o parte, cand oricum nu voi fi multumita decat cu totul? Sau cu tine. De tine am nevoie. Sa-mi dai una peste cap si sa imi zici ca sunt absurda si depresiva si patetica. Si eu sa ma enervez si sa imi revin si sa rad si sa ma enervez iar.
Of, si toate astea numai din egoism.Nu sunt capabila sa traiesc pentru altii. Si ma concentrez pe situatia mea. Care nu e dramatica in comparatie cu alte situatii dramatice. De fapt, la o analiza lucida depresia mea e total nejustificata. Sunt obiectiva cu toate realitatile astea, dar sunt tot trista. Si inca cred ca fiecare depresie a mea e o drama individuala pentru ca sitatiile nu sunt comaparabile intre ele si e o tampenie sa stabilesc niveluri dramatice.
Cui ii pasa de mine. Sunt doar invizibila intr-un intreg.

Sunt un pahar cu apa evaporata.

Nuante

Hai sa fim
doua coli veline
murdarite rosu aprins
cu aceleasi minciuni.


hai sa proiectam
obsedant, iluzii
maro-albastrui
peste ovalul globilor oculari
alb-galbui.

hai sa ne mintim
ca ne credem minciunile
negre-albastrui
cu o expresie perplexa
galbena-verzui.

hai sa mazgalim
zambete roz bombon
si sa nu mai fim.

Suflet ratacitor asternut peste existenta. Pauza. Vis euforic. Plenitudine, zbor, inaltare. Trup- drama, purtat de un suflet.Suflet infiorat, zvacnind din crestet pana in talpi. Iubire dispersata intre frunte si unghia degetului mare de la picior.
Dati-mi o haina. Sau un suflet cald. Am un trup-nimic tarandu-se peste clipe dilatate absurd. Si mi-e frig.

Pierduta intr-un intuneric de noiembrie
cuibarita in doua brate-eternitati
intr-un zambet tridimensional,
abscons de obscuritate tomnatica;
neant intr-un strop coroziv;
intr-un tablou disproportionat,
o silueta imortalizeaza un sarut inghetat
anulat intre doua perechi de buze;
iluzie introspectiva,
traverseaza iubirea consumata sub un felinar stins
intr-un gand.




Fa-ma tarana
sa numar clipele care plang
gandurile mocirla care
se afunda in pasi
vietile camuflate
apasand pe mine.

Fa-ma etalon pentru degradare
sa cantaresc corespondentele
dintre un inceput si un final
dintre o ratacire si un orizont
dintre un cer si o realitate...

apoi fa-ma sfera
si da-mi drumul la vale.

no one knows

Totul se transforma in raport cu mine. Ating cerul cu varfurile degetelor si se intuneca grafic in tonuri neutre. Cuprind zborul inaltator dar pierdut intr-un nor, devine cenusa. Ma izbesc cu crestetul de o raza de soare si vreau sa mi-o infasor in jurul sufletului sa-mi lumineze noslagia dar inlauntrul meu orice stralucire este incerta. Inhalez petale de flori, oglindite perisabil in mine. Eu nu sunt cer senin sau ascensiune.
Eu sunt paradoxala. Impulsiva. Prabusita de propria nestatornicie. Naiva. Alerta. Eu sunt imperfecta. Nu pot sa ma schimb. Pot doar sa te iubesc mai mult.

Cand cautandu-te, voi obosi,
cand cantarindu-ti ratacirile,
imi voi uita cursul existentei,
cand iubindu-te
imi voi nega inima franta
in forma nebuniei,
cand lacrimand sub pasi instrainati
cu sunet spart de agonie
imi voi pierde jumatate de suflet,
vei fi acolo sa imi amintesti
ca nu iubesc un ideal;
iubesc o fiinta umana.
Te iubesc.

"Isn't it funny how these things can turn around?"

Nimic nu se pierde. Nimic nu se castiga. Se transforma, in loc de consolare. Reconstructia formei. Esenta ramane. Camuflata. De nerecunoscut. Tradata de fond.
Uneori am tendinta sa privesc realitatea ca perisabila. Uneori ma ascund din fata realitatii. Am impresia ca iminent se naruie asupra mea. Ma percep ca un pion mutat la intamplare, dispersat printre daramaturile propriei existente. Cu o constiinta treaza zvacnind neputincioasa. Sentimentul detasarii dureroase de propria materialitate, de o forma inerta, in discrepanta cu rasuflarea vietii, incapabila sa-si resusciteze concretul. De fapt, aceasta perspectiva este doar o fobie elaborata. Realitatea nu iarta. Nu accepta suspendarile in trecut. Forma mea strivita, fara vlaga, e doar alta etapa a transformarii mele. Nu imi este permisa ramanerea in urma. Nevoia de a ma complace intr-o stare premergatoare vindecarii. Trebuie sa inaintez sangerand, fortata de circumstante. Detasarea este doar o lectie pe care va trebui sa o insusesc din mers. Din vertijul in zig-zag al sufletuli. Din deriva. Sunt condamnata la transformare zilnica. Monotonie imbracand forme diferite de expresie.
Ma exaspereaza metamorfozele. Materiale si sentimentale. Raportandu-ma la tine, ma doare evolutia stranie a sentimentelor. Ii spun evolutie pentru ca este un proces perpetuu, determinat de timp, generic numit evolutie. Desi pentru mine, evolutia are o conotatie pozitiva. Am trecut de la curiozitate, pasiune, furie, suferinta fizica, dorinta, concretizare, detasare, renuntare, din nou dorinta,implinire, apoi dor, dor, dor...le-am traversat pe toate, tacit sau exuberant. In majoritatea timpului, cu mine insami. Acum ma intreb doar ce a ramas.Nu te iubesc. E altceva, mult mai mult. E necesitate de a-ti fii necesara. Ma hranesc cu un rau necesar. Si nu pentru ca imi faci rau, ci pentru ca eu imi fac rau, raportandu-ma la tine. Am devenit dependenta. Si nu pot sa te las acum , nu am dreptul. Trebuie sa fiu aici, pana cand nu vei mai avea nevoie de mine.
Ma privesc ascunsa in suflet, eu, cea de ieri. Ma intreb cat timp mai dureaza detasarea completa de mine. Mi-e frica. Poate la incheierea procesului, ma voi renega. O instrainata. Ca o moneda devalorizata, improscata cumulativ cu degradare. Descompusa in praf. Praf asternut pe timp.

...and all I need is you

pic

Pic, pic, pic... Imi picura sufletul. Eu sunt sufletul. Aici, nicaieri. M-am izolat in sufletul meu, singurul suficient de dilatat cat sa ma cuprinda. Uneori ma suprapun perfect sufletului. Alteori ma simt disproportionata. Ma simt hexagonala intr-o realitate cubica.
Ma dispersez in intuneric. Si el ma respinge. Ma catapulteaza inapoi in forma. Pic, pic, pic... Viata asta e picatura mea chinezeasca. Exasperanta de la fel,dezintegranta. Aici, intre patru pereti, asurzitor, ma consum. Aici orice cadere e hipertrofiata si orice durere e materiala.
De mult ma straduiesc sa prind un fascicul de lumina. Alerg dupa el si cand sa il cuprind, ma lovesc de captivitate. De peretii astia instinct de conservare. Ma proiecteaza mereu la capatul intunericului.
Intunericul este un alter-ego diform. M-am plictisit sa il tot privesc. Seamana cu concretizarea unei absurditati.

15

Exista, in mine, orice capacitate. Pot sa aleg din mine momentul oportun, reactia potrivita, durata, oricum o doresc, colosala sau infima. Nu exista limite pentru mine, nu exista lipsa fortelor, nu exista renuntare. Exista doar complacere, apatie, lipsa de motivatie. Eu sunt cum sunt pentru ca am ales sa fiu. Cand imi plang pierderile, imi plang de fapt ipocrizia.
Tot ce am si ce nu am ma defineste. Ce am pierdut nu a fost niciodata integrat efectiv in amalgamul meu. A fost doar superficialitate temporara, apoi un corp strain ce a trebuit inlaturat. Imunitatea inca imi functioneaza.

Azi am o stare de bine. Privesc optimist la mine. Azi nimic nu imi sta in cale. Nici macar eu insami. Azi poate merit sa zambesc.

sight

Am o singura privire. O singura fractiune de lumina. Atat si nimic mai mult.
As vrea sa fie suficienta o privire. O singura palpitare de pleoape. Fluturare de gene umezite de aceleasi ganduri. O singura durere rasfranta naiv.
Am privirea asta unica. Din momentul asta inedit. Privirea irepetabila. Retrospectiva. Privirea decisiva. Capabila sa cuprinda infinitul. Sau condamnata la intuneric vesnic. La tacere.

Vreau ca vesnicia sa se nasca o data cu epistola renuntarii. Inceputul sa se nasca unde moare speranta. Vreau sa cred ca acolo unde regretele intalnesc puhoiul cuvintelor nerostite si refularile, unde sinele coplesit de circumstante se clatina, unde povara sufletului devine materiala, acolo este doar centrul altui cerc concentric al inceputului.

Privirea mea te contempleaza. Aici, acum, ultima oara, te zaresc incetosat. Te stingi din mine, impreuna cu ultima privire.

Fall

Iubire, am cazut din tine;
m-ai extirpat ca pe-o tumoare maligna;
m-ai inlaturat
cand fixandu-ma de trupu-ti gazda
renasteam, hranindu-ma
din seva vietii tale.

imi cureau prin vene
saruturi primitive
rani animalice
dorinte pacatoase,
cand iubire,
m-ai smuls din radacina.
m-am detasat fortat de tine.

iubire, am cazut.
mi-a amortizat caderea,
doar o balta de sange.

Nimic nu imi este mai greu de suportat decat frigul asociat cu umezeala.Imi paralizeaza orice reminescenta de ratiune. Furia imi izbeste sufletul; ecou al stropilor mari si concentrati de ploaie care mi se adancesc pe epiderma;fara mila. Imi tremura fortele din temelii.Sunt anesteziata de realitatea mea.
Mi-e frig si nu ma gandesc la nimic.Vreau doar o imbratisare calda.Atat.

11.

M-am indragostit de sunetul unei dezintegrari. Iubesc in gol cu o sechela de inima o prezenta fragmentata care imi seamana cu tine, de care ma agat cu varfurile degetelor si care ma tine suspendata, sperand ca atunci cand voi obosi sa sper si ma voi arunca in gol, isi va ambitiona neclintirea si va intinde palma salvatoare.
Tanjesc dupa o dragoste.

Nu ma poti iubi cand nu te iubesti nici pe tine. Cand sufletul tau este franjuri, sfasiat intre colti, renegat si resuscitat superficial. Nu iti cer imposibilul, nu vreau sa ma iubesti. Vreau sa fiu imbratisarea din spatele tau. Vreau sa fiu sarutul din umbra. Sa te las sa lupti si sa te cuprind cand obosesti. Sa iti trezesti existenta cu alte buze, dar sa iti sarut umbra pasilor cand traversezi incertitudini. Vreau sa imi revars dragostea prea plina.
Nu iti pot cere nici macar sa ma lasi sa te iubesc. Dar pot sa iti dau o dragoste de care sa dispui neconditionat.

Complet

Cand sacrul prezentei tale
imi paseste pe ganduri,
cand
te metamorfozezi concret
si imi rasfrangi primavara peste trup,
imi desenezi dorinta cu flori galbene
renasti viata in rafale:
cenusa palpitand,
esenta neelaborata;
ma conturezi primar
in tonuri calde;
sunt
veriga lipsa din
plenitudinea noastra.

09

Am incercat sa desenez un suflet.
Sa il conturez fara greseala, sa acord atentie fiecarui detaliu, sa insist pe inaltare si sa camuflez ratacirile. Sa aleg nuante corespunzatoare starilor antagonice, naivitatilor, paradoxurilor. Sa adaug suficienta complexitate cat sa evit banalitatea si suficienta simplitate cat sa ramana descifrabil. Sa fie vulcanic si debordant cat sa nu respinga, ci sa incite. Sa creionez suficienta demnitate cat sa isi pastreze integritatea si respectul de sine si suficienta ratiune cat sa renunte la orgolii si incapatanare pentru a se salva. Sa conturez suficienta inteligenta cat sa evite circumstantele nefaste si suficienta naivitate cat sa ramana uman. Deschis cat sa fie capabil de iubire , sa poata renunta la lupta daca aceasta ii intoarce spatele. Sa stie ca nu e suficient sa iubesti pentru a pastra, ci uneori dovada suprema de iubire este eliberarea. Sa poata iubi concentrat intr-o clipa cat pentru o viata, constient fiind de timpul care deprecieaza vertiginos. Sa ii pun o inima care a invatat din experientele trecute cum sa iubeasca rational, fara sa reduca progresiv intensitatea si fara repercursiuni.
Sa fie perseverent si statornic, dar sa nu isi urmareasca propriile scopuri in detrimentul altora. Sa stie ca orice ideal este tangibil, dar sa invete ca fericirea nu se cladeste pe nefericirea altcuiva, ci se bazeaza pe renuntari si disponibilitate. Sa adaug capacitate neconditionata de a oferi si sa reduc asteptarile egoiste. Sa il integrez in societate cat sa invete realitatile pe care trebuie sa le evite dar sa adaug statornicia principiilor cat sa isi castige respectul. In final, sa ii desenez aripi pentru a nu pierde din vedere ascensiunea, daca cumva se va gasi stagnat de plafonarile exitentiale. Apoi sa il eliberez, sperand ca va pastra drumul devenirii, dar iubindu-l indiferent de alegeri.

Acolo sus

Iubesc. Sunt iubire. Sunt devastatoare. De necontrolat. Sunt un zambet. Sunt un suflet. Sunt simpla.
Fericirea e simpla. E o atingere. E o fractiune surprinsa. Ofera totul . Cere doar disponibilitate. E tangibila. E aproape concretizanta. Aproape perceptibila. Nu e stare. E existenta.
Iubirea nu e fericire. Fericirea e iubire. Iubirea nu e dependenta de fericire. Iubirea e consecutiva fericirii.
Fericirea e abandon. Nu e solutia dilemei. E renuntarea la framantare. E capitulare.

Pentru ca sunt doar un om. Pentru ca nu imi apartin. Pentru ca sunt supusa greselii. Pentru ca urasc. Pentru ca am furii. Pentru ca ma sufoc uneori. Pentru ca traiesc. Pentru ca am asteptari de la mine. Pentru ca sunt dezamagita. Pentru ca sunt sceptica. Pentru ca sunt incapatanata. Pentru ca sunt imulsiva. Pentru ca fac lucruri doar ca sa le regret ulterior. Pentru ca fac doar ce simt. Si simt de cele mai multe ori imperfect. Pentru ca pot sa fiu ideal si pot sa fiu decadere. Pentru ca zambesc. Si pot sa plang. Pot sa fiu depresiva. Si pot sa rad in hohote. Pentru ca exist. Pentru ca pot… iubesc.

Luati-va durerea din mine
Eu nu mai sunt eu
sunt voi toti.

Sunt amalgam de voi
Sunt indiferente. Sunt ineptii
Sunt zambete false.
Sunt suflet vidat.

Sunt forma de talpa. Sunt sechela de existenta.

Dadeam vina pe vorbe.Credeam ca vorbele sunt goale.
Vorbele sunt doar relevanta mea. Vorbele nu pot sa ma exprime pentru ca nu exist ca atare. Nu ma misc, nu respir. Sunt secatuita. Altii s-au hranit permanent cu iluziile mele. S-au jucat, s-au plictisit si si-au strans jucariile. A ramas nimic.
Nu sunt frustrata. Nu am resentimente. Mereu a existat cineva care sa imi repete ca nu voi fi mereu naiva, mereu disponibila, mereu cu sufletul deschis. Ma lovesc zilnic cu capul de realitate, cu incapatanarea mea de copil needucat. Auto-educat. Si nu ma doare realitatea. Nici repercursiunile. Nu ma mai dor. Ma doare anestezia. Ma doare nimicul cu care m-am ales. Ma doare senzatia de greata. Si plictiseala de tot si toate.
Mi-ati luat voi sufletul. De parca ati avea nevoie de el.

02

Stau. Si stau. Si stau. Ma exaspereaza lipsa de activitate. Si multitudinea de alternative. Imi simt sufletul in gat, ma sufoca efectiv. E nestatornic. E antagonic mie. Se lupta sa iasa. Si eu stau. Imi afund existenta in stagnare.
Zilele astea am fost plictisita. Am cautat sa ies din stare fara succes. Am decis sa ies in lume. Socializare fortata.M-am simtit la fel de singura, izolata, fara subiecte, bine dispusa paradoxal. Dar starea de bine fake. Fara sa imi depaseasca limita exterioara. Fum vital. La propriu si la figurat. Sunt irationala cand imi caut activitati.
Fumez. Ma urc pe pereti. Analizez realitatea dintr-un milion de puncte de vedere. Imi rascolesc dureri. Sau stau degeaba.
Ma plictisesc ingrozitor. Nu gandesc, nu fac, nu zic nimic interesant. Sunt apatica. Ma panichez. Imi alearga prin minte experiente trecute, prezente, viitoare, egale, lipsite de sens sau esenta. Cand raman singura cu mine si imi incetinesc succesiunea gandurilor, devin paranoica. Ma urmaresc lucrurile pe care le-am facut, care au trecut, care m-au marcat, imi induc vertij fara sa pot controla declansarea sau evolutia, imi consuma existenta.
Din nou ma sperie depresiile mele. Si din nou ma gandesc la tine. A devenit obsesie. Evenimente putine. Sunt aberant de capabila sa le gasesc noi perspective de fiecare data cand le proiectez.
Mi-e dor sa am alta stare. Aseara mi-a fost dor de tine. Interesant mereu imi lipseste ceva. Imi amintesc ce am auzit o data: daca nu esti multumit cu ce ai, nu vei fi multumit nici dupa ce primesti ceea ce iti doresti. Cam asta era ideea. Multumirea e o stare a spiritului. Nu depinde decat infim de factori externi.
P.S. Maine plec la munte. Nu sunt entuziasmata. Sunt la fel.

30

Trupul meu e principiu. Nu exista ca atare. E trezit pe alocuri. Devine palpabil existential. E inchisoarea spiritului.
Trumul e limita impusa. E manifestare spirituala inlantuita. E lipsa. Lipsa principiului. Contradictie cu rationalul. Acumuleaza si deborbeaza concomitent suflet. Nu e continuarea vidului interior. E granita dintre realitate si iluzie. Dintre material si nimic.
Trupul e plinatatea irealitatii mintii. E veriga lipsa dintre realitatea palpabila si realitatea elaborata. E materie inerta.
Trupul meu e legatura dintre mine si tine. Din tine nu exista nimic spiritual. Nu mi-ai depasit granita trupului. Nu iti iubesc sufletul. Nu iti cunosc imaterialul. Esti esenta palpabila. Gand materializat.Dorinta concretizata.
Trupurile ne leaga. Sau ne neaga.
Trupul meu e iubirea de tine. Existi in trup. Cicatrice. Reminscenta pe epiderma. Fior.
Te iubesc egoist.
***


Sunt o continua lupta principiala. Sunt fluctuanta si contradictorie. Sunt impresionabila. Ma hranesc cu metafore. Cu senzational. Cu simturi.
Sunt discrepanta izbitoare. Nu reusesc sa imi concretizez sufletul. Sa imi proiectez trairile in realitate. Ma gasesc in permanenta intre dorinta de a-mi implini prioritatile existentiale si izbirea de realitate.
Dorinta de integrare in realitate e drog. E dependenta. E senzatie temporara de implinire. E refulare.
Constientizez lipsa idealului realitatii. A fi parte integranta a realitatii este plafonare. Integritatea este antagonica integrarii. Nu este legata de societate. E statornicia spiritului.
Idealizez realitatea. Cobor standardele. Ma depreciez consecvent. Imi spun ca idealul nu exista.

***

Ma implinesc in raport cu tine.
***

Imi alearga prin minte un zambet. Al tau. Un ranjet. Ma obsedeaza o imagine. Imaginea ta. Blonda. Rotunda. Transfigurata. E fixatie mentala. Ma obsedeaza proiectarea ta. Relevanta ei. Ma sperie puhoiul tau de semnificatii. Esti inspaimantator.
Zambetul te caracterizeaza. E fals. Iti micsoreaza ochii. Iti tine obrajii in tensiune. Iti deformeaza colturile buzelor. Iti curge sange.
Zambetul tau e sadic. Te doare zambetul. E integrare esuata. E incercare disperata de evadare din tine. E doar consolare cu realitatea. Nu e apartenenta efectiva. E fals existential.
Ma obsedeaza durerea din zambetul tau. E negare de tine. Te torturezi zambind. Ma copleseste atata durere.
Nu imi pot scoate din minte imaginea ta ranjind. Ma marcheaza.

detasare

Niciodata nu am avut notiunea timpului. Am fost incapabila sa masor timpul. Mereu am avut oroare de date. M-am ascuns de timp. Am trait in afara lui. Timpul a trecut pe langa mine. Fie accelerat, fie dilatat. Fragmentat sau dintr-o data. Cu clipe sau cu eternitati.
Ma misc contra timpului. Pentru mine, timpul este fixatie in trecut. Reluare obsesiva.Cerc concentric.
Timpul se lupta cu mine. Timpul ma incadreaza in conventii. Ma banalizeaza. Cum sa apreciez timpul, cand tot ce este raportat la timp se deprecieaza? Timpul descompune. Timpul e mereu insuficient. Timpul e drama existentiala. Se pierde irecuperabil.
Timpul este fiinta umana. Caracterizeaza fiinta umana. Schimbatoare. Degradanta. Fluctuanta. Banala. Dispersata in monoton.
Timpul e doar certitudinea realitatii. Este concretizarea pierderii. Negarea timpului este negarea realitatii.
Realitatea nu exista in afara timpului.

28

Exasperant, sir de coincidente.

Viata e mult mai simpla decat o cred. Nu are sens complex. E reducere la nimic. Traiesc doar circumstante.
Nu exista omul potrivit la locul potrivit. Exista oameni si locuri in discrepa. Si suprapuneri fara conotatie. Sensurile le gaseste mintea mea incalcita. Care nu accepta lipsa esentei. Fondul. Superficialul. "Oamenii vin si trec". Se intersecteaza in momente aleatorii. Nu se determina reciproc. Doar isi calmeaza temporar ratacirea.
Traiesc intr-o mare de suflete. Alearga sau stationeaza exasperant. Sunt fragment si nimic mai mult.
Nimic nu reprezinta suficient pentru a motiva vreo existenta. Traiesc o succesiune de neacceptari. Nu accept ca de fapt, nimic nu se intampla cu un motiv. Exista doar aici si acum, prezent, palpabil. Exista realitate. Exista momente. Exista sublim cuibarit in azi.


Azi am fost fericita. Azi am avut sufletul cald. Azi am zambit cu toti porii. Si am fost mica. Azi am dormit cu genunchii stransi la piept. Azi am mancat orez cu lapte. Si am trait concentrat. Azi am realizat ca totul se rezuma la perceptie. La unghi optic. La fractiunea vizibila din realitate. Restul se deruleaza nedeterminant. Tin ohii intredeschisi. Optimismul e viziune incompleta asupra realitatii.

Fericirea e paradox.

Dacia

"Nu valorez nici cat un sac paros de vise spulberate"- filozofie pura.
Nu imi gasesc locul pe lume. Totul e facut sa ma stranga si sa ma incomodeze. Realitatea este devoratoare de naivitati sublime.
Azi am fost supravietuitoare. Nu am castigat nimic. Nu am pierdut nimic. Nici nu as fii avut ce. Azi a fost una din acele zile in care ma transform in monstru si urlu la orice alternativa de rezolvare a dilemei simpliste.
Azi a fost frig. M-a inlantuit frigul. Si furiile mele. Nu m-au invins altii. M-am invins eu.
Azi m-a marcat o dacie. O dacie albastra, dezintegrata. De un albastru prafuit jegos. Cu un sofer obez. Metafora existentei. Sau parodia. -10 grade. Plus eu.
Am parcurs etapele devenirii in 30 de minute. Asfalt gaurit. Soferul meu obez. Dacie forjata din toate partile.Arcurile din canapea. Lipseau manelele din taboul complet.
Viata e dacie albastra. E drumul de sub ea. E praful de pe roti. E geamul nespalat prin care deslusesti dar nu pricepi nimic. Iti realizezi mizeria doar la -10 grade distanta de interior. Nu iesi caci zici ca oricum e mai bine ca afara.
Nu se vede lucidul dintr-o dacie. Sunt firesti mizeriile din dacia mea. M-am obisnuit sa ma incomodeze in permanenta ceva. Incep sa cred ca asa e normal.
Viata e o calatorie de o juma de ora cu dacia. Finalul e sigur. Finalul nu ofera solutie. Finalul e constientizare neclara. Finalul meu s-a consumat la minus 10 grade.

25

Ma consum. Incet. Respir accelerat. Acalmie modificata. Apatie. Exuberanta. Amorteala. Sentimente. Nimic. Prapastie. Prabusire. Toate astea amestecate. Si de la capat.
Am un singur scop: caut scopul. Si obsesiv ma impiedic de acelasi imperceptibil. Ma poticnesc progresiv. Din ce in ce mai aproape de cadere. Ma salvez. Ma amenint. Ma urasc. Ma compatimesc. Ma blamez. Ma apar de mine. Imi caut circumstante atenuante. Ma exasperez. Sunt prea plina de propriul eu. Am ajuns la saturatie. Debordez suflet.
Mi-e frig. Ma amorteste frigul. Ma seaca tonalitatile monotone. Implodez rutina.
Sunt incoerenta. Simt ceva si nu pot descrie. Alcatuiesc nebuloase. Iubesc, iubesc, iubesc. Cuprind idei fara contur. Schite fara fond.
Capitulez.

Esti ura. Esti tentatie.
Te rostoglolesti prin mine
Imi strivesti organele
Esti ritmic.

Imi masor respiratiile
in preumblarile tale
esti unitate de masura;
esti sensul timpului metaforizat.

esti stare de inconstienta;
esti alienare temporara.
Esti cerc existential.
Esti fixatie.

Stiu ca daca nu cer nu voi primi niciodata. Nimic. Sunt prea orgolioasa sa cer ceva. Sa recunosc ca am nevoie de lucruri sa traiesc. Am nevoie de respiratii. Niciodata nu imi voi solicita dreptul la aer. Stiu ca trebuie sa fie al meu. Si daca cineva vreodata va dori sa dispuna de el, i-l voi ceda fara proteste. Sunt prea orgolioasa sa recunosc ca ma sufoc.

Fix

Azi se implineste o luna. O luna de neexistenta agatata in momentele mele de fericire. O luna de lupte esuate cu prezenta ta din mine. O luna fragmentata in clipe de tine. De priviri ratacite, de contururi incerte. De trasariri interioare la perspectiva apropierii tale. O luna de irealitati si dorinte, deopotriva nefondate. De lacrimi refulate. Sau Dezlantuite. De amalganuri de ganduri. De pustietate.
Luna in care nu te-am vazut. Dar in care am fost dependenta de tine. In care am supravietuit doar pentru scopul zilnic de a te vedea conctretizat. Si o luna in care m-am panicat de concretizarea ta. O luna in care te-am constientizat plutind in mine. Si in care mi-am infundat golul cu melodiile tale de dragoste. Mi-am remodelat si dezintegrat ciclic sufletul dezolat.
O luna monotona, de ganduri la fel, distorsionate in functie de stare. Hiperbolizate la tragic existential. Sau minimalizate in resemnari. O luna de nimic, din care retin doar imaginea ta marcand obsesiv fiecare blestemata de clipa.
A fost poate ultima luna in care te-am iubit. Sau prima dintr-un sir nelimitat.

X

Esti doar un altul
Alt oarecare
Un tu
Sau oricare tu.

Ti-ai pierdut numele. Prenumele.
Trupul. Esenta. Conotatia.
Identitatea.
Cum sa te recunosc din atatia oricare?
Confuzie.
Nu mai reprezinti.

Esti altul sadic.
Oarecare.
Renegat de propria materialitate.
Nicaieri peste tot
Instrainatule!
Reducere la absurd.
Eu neidentificat.
X.

Spanzuratoarea

Atarn de un fir. De Speranta uzata. De dezintegrare. Si ma tine suspendata inspre vid. Caci vidul e cadere. Inaltarea e realitatea. Nici vidul, nici realitatea nu au conotatie bine determinata. Cateodata impart binele si raul. Sau sunt in afara lor. Poate ca nici nu exista bine sau rau. Sunt notiuni relative, impuse de standarde subiective. Din obsesia de a incadra orice realitate intr-o statistica. Neacceptarea existentei liniare. Viata nu e nici buna , nici rea. Nu implineste deplin, nu afunda irecuperabil. Nu vindeca, dar nici nu omoara.Conserva. E curs firesc, nici macar nu lasa posibilitatea deviatiei din absurd. Ritm monoton.
In jos e vidul meu. In sus e realitatea. Sunt suspendata intre doua perspective. Ma consoleaza gandul ca nu apartin niciuneia. Nu sunt capabila sa imi asum vidul. E teren minat. Nici nu stiu daca si l-a asumat cineva vreodata. Nu ma inalt in realitate. Mi-e frica sa schimb alternarea cu concretul. Fluctuez. Ma agat de speranta, ca de o a treia dimensiune existentiala. Sau speranta ma agata pe mine.

again and again

Deseori ma pierd in visarile mele. In realitatile din mintea mea. Produsele imaginatiei. Imi construiesc fortarete de refugiu. Nu sunt antagonice realitatii obiective. Sunt doar realitati distorsionate subiectiv. Reprezentari ale obiectivului in perspectiva.
Sunt martora izolarii. Sunt in proces permanent de pierdere in mine. Vreau locul sigur care ma ascunde de tine. De ganduri. De existenta exasperanta, absurd fara solutie. Vreau sa revin in realitate cand vei fii aici. Pana atunci, nu ma mai deranja. Imi perturbi goliciunea. Imi agiti sinele. Esti asurzitor, imi amutesti gandurile . Imi intimidezi pradusirea. Cenusa. Renasterea. Cercurile vicioase.
Cand vei inceta sa ma urmaresti, te voi gasi.

parca

Mi-e dor de parca te-as fii avut neintrerupt in existenta, de parca te-ai fii nascut in mine, de parca m-ai fii pandit mereu din umbra, fara sa te cunosc, inconstient dependenta de tine. Mi-e dor de parca ne-am fii confundat sufletele de cand lumea, de parca niciun moment limita dintre mine si tine, dintre fiinta ta si sufletul meu nu ar fii fost precis delimitata, nu ar fii existat ca certitudine.
Mi-e dor de parca nu te-as fii pierdut niciodata, doar ne-am fii distantat brutal, fara sa acceptam ruptura, fara sa o putem refula... Mi-e dor de tine de parca m-ai fii iubit.
Mi-e dor de tine, de parca m-ai astepta undeva fixat in viitor, de parca toate drumurile mele ar duce implacabil la tine, de parca esti cursul firesc al vietii pe care trebuie sa il urmez, de parca orice cale as alege, impactul cu tine ar ramane iminent, de parca nu ai fii o etapa trecuta, ci singura certitudine spre care ma indrept.
Si fiecare zi o traiesc mintind ca ma astepti ascuns in ea, in clipa, cuibarit, traiesc fiecare nou moment de parca mi te-ar darui, de parca esti oricum , in orice alternativa... De parca cu fiecare gand, cu fiecare durere, cu fiecare lacrima ce se izbeste de mine, as fii mai aproape sa te relev din strafunduri, unde nu ai incetat niciun moment sa fii...
Mi-e dor de parca viata mea ar depinde de dorul meu de tine. De parca as avea dreptul sa imi fie dor...

Senzatii

Ma inchid in singuratatea mea. Videz jur-imprejurul si canalizez energiile spre suflet. Privesc in mine. Vad oglindite realizati, frustrari intoarse. Sentimente si vise. Retraiesc senzatii. Realizez ca din tot ce am trait, pastrez amintiri vagi. Doar franturi ce ma cuprind uneori cu vertij. Am senzatii, in schimb. Senzatii pregnante de existenta. Astfel sunt sigura ca realitatile mele au fost ale mele. Le recunosc. Identitate controversata. Eul meu esentializat. Eu in stare pura.
Cateodata ma intriga senzatiile mele. Sunt prezente in ciuda a tot. Urme adancite in fiinta. Goluri ce nu accepta decat rememorari. Nu le pot umple cu prezent. Resping cicatrizare. Vindecare de senzatii... uneori sunt atat de intense, anuleaza realitatea, ma afunda intre patru pereti. Intr-o groapa devoratoare de luciditate. Vulnerabilitate. Ma consuma senzatiile. In izolare ce nu percepe prezenta,doar contemplare, am senzatia ta. Adancime din mine in forma ta. Trupul nu ma vindeca de tine. Mi-e dor, dor. Am nevoie intensa de tine. De orice al tau. De reziduri, de absurditati, ale tale. Ma terorizeaza senzatia ta. Cateodata, vreau sa sti ca exist. As face orice sa iti faci simtita prezenta in oglinda din suflet, fie si fractiuni. Sa imi sugrumi senzatia ca lipsesti. Sa imi pacalesi dezintegrarea iminenta. Sa imi prelungesti agonia. Sa imi transformi senzatiile in cert...
Mi-e dor.Atat.

Introspectie

Vreau sa devin persoana din mine. Ma percep pe un drum obscur, asteptand acel "ceva" care sa semene cu viata. Irosesc momente in asteptari incordate, de parca viata m-ar pandi in permanenta, pe punctul sa ma izbeasca, concomitent o caut si o refuz. Caut determinarea de a renunta la mastile ce ma protejeaza de falsul existential, care ma hranesc si pe care le reneg in fluctuatii de personalitate, asteptand ceva-ul maret de a fi, imi protejez esenta pentru momentul in care voi incepe sa traiesc. Nu inteleg ca sunt singura mea certitudine, ca restul sunt asteptari nefondate, ca e posibil sa depreciez momente irecuperabile, fara sa le primesc contravaloarea si ca incercand sa determin adancesc golul, nestiind daca il voi mai umple vreodata cu experienta realitatii. Cu lucruri ce vin de la sine... sau cu nimic.
Poate ca in cautarile mele dupa viata, voi gasi doar forme nepotrivite cu esenta mea. Incapabile sa imi exprime fondul. De fapt asta e senzatia mea. Sau poate e prea devreme sa afirm. Uneori cred ca am pierdut irecuperabilul, ca mi-am luat portia de existenta si restul este doar viata in dizgratie, reziduu. E pesimismul vinovat? Sau doar obiectivitatea cu realitatea mea? Trebuie sa pierd, sa refulez, dorinte si asteptari sau lupt insuficient pentru a primi, nu merit victorii facile? Imi epuizez energiile alergand dupa vid. Sunt in permanenta sfarsita.
Omul din mine e un om mai bun. Mai perseverent. Mai matur. Mai echilibrat. Sa fie forma de vina?

infim

Cine ma cred, sa scriu despre iubire? Este perceptia mea viciata capabila sa cuprinda suficienta profunzime, drama, paradox? Sau ma incumet, fara sa constientizez necuprinsul posturii, sacrilegiul ingrozitor? Este iubirea comerciala, iubire, sau consumam povesti? Ne hranim cu filme, cu false esente, idealizam fara sa patrundem. Pentru ce atata risipa?
Am tendinta sa adaptez iubirea perceptiei personale. Hiperbolizez un sentiment, imi impun propriul standard si il percep ca dramatic. Ceea ce simt reprezinta interpretari egoiste ale unei realitati diforme, conforma mie. Ma intreb daca fiinta comuna ce o reprezint este intr-adevar capabila de iubire. Daca iubirea nu este cumva doar ideal spre care acced, ca apoi, constientizand profanul, sa ma multumesc cu falsul. Zbuciumul interior este un consum de forte inutil, gresit canalizat.
Perceptia limitata este vinovata. Adaptez, minimalizez absolutul pentru a-l cuprinde in finitul trupesc. Cuprind neesentialul. Egoism. Lupta pentru surescitarea sinelui prin sufocari aberante, rasfrangandu-se asupra obiectului pasiunii imperfecte. Iubirea mea este egoism imitand sacrificiul de sine. Motivatia este gresita din start. Iubesc pentru mine, nu pentru tine.
Inteleg ca nu sunt capabila de iubire.Kitsch sentimental. Imitatie ieftina hranind orgolii personale. Ma resemnez cu refularea. Raul trebuie distrus de la radacina. Sunt contradictorie. Pe cine incerc sa conving?
De ce ma doare? Nu te iubesc.

din mine, despre tine

Imi amintesc... a fost o zi, o zi in existenta mea ce te are ca punct de reper, o zi in care nu te-am iubit. Si nu a fost prima, cum ar fii fost firesc. In prima clipa te-am iubit nebuneste. Inca de cand te-am zarit, de cand mi-am intors sufletul si te-am constientizat cu un rand in spatele meu, am stiut sigur ca te iubesc. Si m-am intors din nou, sa fiu sigura ca nu ma insel iubindu-te. Si erai... nepasator, rece, acolo. Ce ironica e viata! Te-am cunoscut privind inapoi, anticipativ; asa esti si acum , ramanere suspendata in trecut, la fel de glacial si imaterial, de tragic, de dureros, ma dori la fel de tare cum m-ai durut atunci. Atunci ma dureai fara sa imi explic. Ma apasai. Ma obsedai. Tot ce credeam puternic in mine m-a tradat intr-o fractiune. Eram convinsa ca am invatat cum sa nu mai iubesc prosteste, cum sa fiu rationala, cum sa ma implic minimum, mi-ai daramat conceptele cu un sadism sarcastic, si incercarea de auto-convingere. Te-am dorit cu disperare de la inceput. A urmat restul... replica aruncata in doi peri, cu sau fara subinteles, doritor sau aiurea... nu am reusit sa-mi dau seama. Stiu doar ca iti cautam prezenta cu priviri infometate de cand parasisem spatiul ce ne tinea pe amandoi prizonieri, simtindu-ma incomod de eliberata...si rememorez euforia, gasindu-te. Nici nu ascultam ce imi ziceai.
Apoi ai plecat. Si am plecat. Existenta din seara aia era doar dorinta pregnanta de a te revedea. Presimteam ca era singura sansa. Si te-am vazut din nou acolo, in nor de fum, de afara si din interiorul meu. Te iubeam si mai mult. Ma simteam incapabila sa imi determin soarta, erai acolo si ma inlantuiai, imi imobilizai ratiunea, mainile si sufletul. Imi sufocai respiratiile. Ma simteam torturata aiurea, fara sens, vroiam sa fug si concomitent, nebuneste, te vroiam.
Moment divin... secunda. Traiesc din plin acum. Atunci am fost incapabila. Caci nu puteam sa concep irealul, si acum nu mai conteaza, e egal daca l-am trait sau nu, total lipsit de relevanta.
A fost doar o privire plina de intelesuri, cuprinzatoare, infinita. Am stiut. Traiam prin anticipatie.A sunat telefonul. Te-am privit cand ai vrut sa te privesc. Te-ai jucat mereu cu forta care o aveai asupra mea. Am simtit viata cum alearga de sub mine, cum savurez si cum dispar, cum ma inalt, cum ma amestec. Am devenit o stare.
In sinea mea, ai fost la fel ca oricare. Mi-am zis ca o sa te interesez pana la constientizarea euforiei. Si ca esti doar un altul. Nici acum nu mi-am confirmat sau infirmat banuielile. Nu am avut niciodata certitudinea. Uneori te-am crezut ultimul mizerabil, pentru care trebuie sa lupt ca sa imi ispasesc pedeapsa.Si m-am martirizat. Apoi te-am idolatrizat, te-am idealizat, te-am transformat in aspiratie. Eram capabila sa iti venerez greselile, vorbele neintelese, tacerile obsedante, privirile pierdute, mangaierile absente, refuzurile...Si te-am venerat ca ansamblu.
Dar in seara nefasta, stiam doar fericire. Si prezenta ta, fara sa mai conteze nimic altceva. Mai traisem acelasi entuziasm, in acelasi loc, in acelasi decor, inconstienta in aceeasi nebuloasa, cu aceeasi euforie. Si era aceeasi greseala. Infiorator de la fel. Dar traiam fericire si asta conta...
Apoi te-am ascultat...ne-am ascultat. Ne-am contemplat. Ne-am rezumat la doi, in restul lumii.Ma acaparai. Si tot ce am crezut se concretiza in tine. Am vorbit de parca ne-am fii cunoscut de vesnicii.Eram o inima deschisa in contemplare. A fost singura terapie de cuplu, terapia aia de care aminteai ades, mai in gluma, mai in serios. Te-am simtit aproape. Infiorator de aici, de prezent. Dar brusc, s-a intrerupt vraja, in sunet enervant de telefon. Am plecat, simtindu-te al meu o perioada. Am concluzionat momentan ca esti altfel.
A urmat alta zi; intalnirea; intrebarea; fericirea, abandonul, sentimentele paradoxale, amalgamul si o perioada am incetat sa urmaresc ce urmeaza, le-am pierdut sirul... apoi durerea, durerea, durerea. Ai urmat tu, cu toate astea. Incertitudine, presiune, renuntare, inceputuri, blesteme, dorinte, pasiuni... ratacirea. Si zle grele, din care pastrez amintiri vagi. Discutiile interminabile, entuziasmul de indragostita... multe lucruri ramase mister. Aventura mea, te-am avut. Am avut pojghita de existenta, singura...si am simtit-o intens. Privind in urma, inteleg de ce imi lipsesti. Ai fost un sens, o conotatie, pe care am regasit-o , pastrat-o putin, pierdut-o... si din nou debusolare. Moartea temporara. Iadul si incertitudinea. Respingerea absoluta.
Perspectiva de a nu te mai avea, dupa extazul posesiunii, m-a terorizat inca de cand am inceput sa te percep ca parte din mine. A fost fobie. Imi amintesc de tine, ironic uneori...ziceai ca parca e iubire. Ma rusinam de mine, de parca sentimentele ma dezgoleau in fata Universului, in batjocora colectiva... am luptat sa ascund si sa neg, desi fiinta mea era afirmare si daruire.
Cand te-am pierdut intaia oara stiam ca nu va fi definitiv. Asta pentru ca nici macar nu te avusesem, era un inceput fara desfasurarea actiunii, fara punct culminant, fara dezmodamant...un inceput nicicum, suspendat, dezolat. Nu avea cum sa se termine asa, erau elemente de adaugat la tragedie, dureri de scormonit, sentimente de ranit, rani in alcatuire... si farfurii unsuroase de omleta de spalat. Momente de singuratati, de goliciune sufleteasca...mai aveam saruturi, prezente si parasiri, fractiuni, suflete de terfelit...mai exact doua; sau poate doar al meu. Si am realizat, fixata in ideea de tine, ca legandu-ne intens si instantaneu de o prezenta, proiectand-o si ingropand-o mai adanc in viitor, ii facem iminenta pierderea, din placerea sadica a vietii de a ne permanentiza starea de cadere libera, ancorati in nimic, cu genunchii, cu inima, cu coatele, cu obrajii si sufletul julite, fragmentate in hemoragii de neacceptare.
E ciudat, prezenta ta e atat de vaga pentru mine. Si spiritualitatea atat de intensa. Imi vei spune probabil ca am avut putine momente in care am fost efectiv impreuna. Iti voi replica aprecierea insuficienta a prezentelor, a palpabilului...caci am fost preocupati sa ne respingem. Te deslusesc clar in respingeri, in implorare de abandon. Aveai nevoie de spatiu sa respiri. Vroiai sa ma legi cu o sfoara de o parte din dorintele tale, din preocuparile tale, sa ma diseminezi printre vise si obiective diverse, si sa ma ai cand toate celelalte s-au epuizat... si ai tinut sa ma faci constienta de asta. Acum , ca si atunci, ma intreb daca m-ai dorit vreodata. Sau daca nu cumva ti-am fost mereu incomoda. Un capriciu pe care l-ai refuzat de indata ce s-a spulberat euforia. Si daca tot ce mi-ai spus si ce mi-ai reprosat nu a fost doar pretext sa ma poti evita mai brutal. Prefer sa pastrez sublimul:mi-ai spus ca sunt cel mai frumos lucru ce ti s-a intamplat vreodata. Constienta de inselaciune, m-am imbatat cu tine.
Stiu doar cateva saruturi pe care le-am simtit ale mele. Restul erau ale nimanui...nici macar ale tale. Stiu buze pe care as fii vrut sa le devorez, sa fie ale mele, fara sa le mai aibe alta vreodata...mai stiu pasiunea. Si auto-controlul vecin cu alienarea. Si asteptari incordate. Refuzul meu de eliberare.
Mai e ziua aia in care nu te-am iubit.De fapt era o seara. Sau poate doar o ora de dispret acut, trait la intentitate maxima. Eliberare. Ironic, in seara aia ai fost prezent. Si poate m-ai iubit putin , fara sa ma iubesti alta data. In seara aia am fost victorioasa. Putin, te-am invins, te-am simtit slab, am avut putere. Stiu ca mi-a fost rusine de mine. Caci iti dadeam saruturi, pasiuni, zambete, imbratisari fara sa simt nimic. Am fost in locul tau. Moment de glorie amara. E paradox cum am putut atunci sa nu te iubesc, cum ai putut sa imi provoci dezgust. As vrea sa-mi sterg momentul ala din memorie. Sa le cuibaresc pe restul. Nu mi-e rusine cu panici nejustificate. Nici cu dorinte, cu asteptari, nici cu iubirea mea canalizata aiurea, cel mai probabil neimpartasita. Ma simt josnic pentru fractiunea mea de existenta cand am mintit ca te iubesc, cand am avut puterea sa te reneg...