Parasesc amintirea ta, cum parasesc o celula intunecoasa intr-o zi infioratoare de iarna. In viscol si necunoscut. Bajbaind nesigura intr-un altfel de intuneric. Cu sentimentul unui eliberat fara nicio legatura concreta cu lumea de afara, pe care il incomodeaza atata libertate. De ce imi este, de fiecare data, la fel de greu sa te parasesc si retraiesc, constant, aceeasi drama? Si de ce, cu experienta atator parasiri trecute, ma leg iar si iar, naiv, de semnale firave si false?
Cred in continuare, te percep, inconstient, pe tine, ca pe un ideal. Un ideal pe care nu il reprezinti si de care esti atat de departe. Mi-ai inselat toate asteptarile, pe rand, de nenumarate ori. Mi-ai facut raul pe care un criminal oarecare nu ar fii fost capabil sa mi-l provoace. Pentru ca tu nu mi-ai vatamat trupul, tu mi-ai batjocorit sufletul. De ce imi ofer, in continuare, dreptul sa sper? De ce nu pot sa ucid, o data pentru totdeauna, in mine speranta?