Vreau sa devin persoana din mine. Ma percep pe un drum obscur, asteptand acel "ceva" care sa semene cu viata. Irosesc momente in asteptari incordate, de parca viata m-ar pandi in permanenta, pe punctul sa ma izbeasca, concomitent o caut si o refuz. Caut determinarea de a renunta la mastile ce ma protejeaza de falsul existential, care ma hranesc si pe care le reneg in fluctuatii de personalitate, asteptand ceva-ul maret de a fi, imi protejez esenta pentru momentul in care voi incepe sa traiesc. Nu inteleg ca sunt singura mea certitudine, ca restul sunt asteptari nefondate, ca e posibil sa depreciez momente irecuperabile, fara sa le primesc contravaloarea si ca incercand sa determin adancesc golul, nestiind daca il voi mai umple vreodata cu experienta realitatii. Cu lucruri ce vin de la sine... sau cu nimic.
Poate ca in cautarile mele dupa viata, voi gasi doar forme nepotrivite cu esenta mea. Incapabile sa imi exprime fondul. De fapt asta e senzatia mea. Sau poate e prea devreme sa afirm. Uneori cred ca am pierdut irecuperabilul, ca mi-am luat portia de existenta si restul este doar viata in dizgratie, reziduu. E pesimismul vinovat? Sau doar obiectivitatea cu realitatea mea? Trebuie sa pierd, sa refulez, dorinte si asteptari sau lupt insuficient pentru a primi, nu merit victorii facile? Imi epuizez energiile alergand dupa vid. Sunt in permanenta sfarsita.
Omul din mine e un om mai bun. Mai perseverent. Mai matur. Mai echilibrat. Sa fie forma de vina?
bine ai venit pe la mine
RăspundețiȘtergerek
de unde stii ca nu public :)
RăspundețiȘtergerekaos