suntem definiti de ce lasam in urma noastra.de tacere. de uitare sau de neuitare. de intrebarile fara raspuns ce ne insotesc aducerile-aminte. de cat de mult am putut sa iubim. de neputinta de a raspunde cu iubire. de cat de mult am putut sa dam, din fiinta noastra, spre folosinta, altuia. de amprentele de pe suflet. de suspin sau de zambet.
suntem datori sa nu ramanem rataciti pe cale. suntem obligati sa ne pastram traiectoria rectilinie. suntem datori sa sosim si sa plecam, pentru ca asta e cursul firesc. dar, in preumblarea prin viata, in cursul haotic, fara sens, care ne este dat sa-l urmam, mai presus de orice scop, mai vag sau mai precis delimitat, suntem datori sa lasam in urma frumos.

Tentativa de uitare

in ziua in care ai ales sa uiti,
uita,  pur si simplu.
nu te mai face vinovat, mereu si mereu
de tentativa de uitare.
nu ma mai omori, de nenumarate ori
din mintea ta,
doar ca sa ma resuscitezi, alta data,
in alt loc, sub alta forma,
rand dupa rand.
nu mai pastra, ilicit,
franturi din mine,
ce  ti le-am lasat in goana mea inconstienta
cand te-am parasit.
da-mi drumul, elibereaza-ma din fiinta ta
sa ma pot vindeca, candva
de neuitare.

Destin

nu imi e frica. nu imi mai este.

nici sa te pierd, nici sa te am.

nici sa te privesc, nici sa iti simt lipsa.

nici de tacere, nici de cuvinte multe, de prisos.

nu imi e frica de distanta ce omoara.

nu imi e frica, caci am suflet calator.

nu imi e frica de intuneric. cum ar putea sa-mi fie?

cand doar in intuneric te gasesc, cel mai ades.

cand doar intunericul , martor-mut,

ma invata cum sa nu uit sa te iubesc.

nu imi e frica de viata. nici daca mi te da, 

nici daca ma condamna sa traiesc fara tine.

nu mai stiu ce e frica, de cand iubirea ta a devenit destin.

caci acum stiu ca nici prezenta si nici lipsa,

nici tacerea, nici amalgamul de cuvinte ce se doresc imperios rostite,

nici intunericul, nici departarea,

nu o sa mi te poata lua vreodata.
chiar daca, intr-o buna zi, tot ce va fi ramas din noi-doua suflete, instrainate,
in intuneric, fara identitate.
nu vom inceta niciodata sa fim.

Lectii

M-ai invatat ca iubirea nu e nicidecum o optiune. E un destin.
M-ai invatat ca nu se moare de dor, ci se traieste cu dor. Ocult sau manifest. Acut sau cronicizat.
M-ai invatat ca nu avem nevoie de cuvinte. Cuvintele sunt optionale. Cuvintele ascund. Cuvintele distrug. Cuvintele ranesc. Cuvintele dor. Si, mai presus de orice, cuvintele mint. Acum stiu ca iubirea nu are nevoie de cuvinte sa traiasca. Mai degraba, cuvintele omoara iubirea.
M-ai invatat ca viata este asteptare. Ca niciun punct nu e chiar punct. Ca nu exista un final bine definit pentru nimic. Oricat as fi vrut eu sa ma agat de certitudini. M-ai invatat sa traiesc fara certitudini.
M-ai invatat frumusetea tacerii. M-ai vindecat de lamentari de prisos. M-ai invatat ca lipsa tacerii e de multe ori mult, infinit mai dureroasa.
M-ai invatat sa ma indoiesc. De orice. De tine. De mine. M-ai invatat ca orice cuvant ce doare vine dintr-o rana ce doare mai tare. M-ai invatat sa ma indoiesc de tine, cand mi-ai zis ca ar trebui sa plec din viata ta. M-ai invatat sa ma indoiesc de mine, cand am vrut pur si simplu sa abandonez amintirea ta, sa o neg, sa uit ca ai existat.
M-ai invatat sa traiesc frumos. Sa iubesc frumos. Sa pretuiesc orice suflet prin viata caruia se intampla sa pasesc. Sa calc suav, cu pasi delicati. Sa raspandesc tot binele ce il am cuibarit in suflet.
M-ai invatat resemnarea. M-ai invatat ca resemnarea nu e nicidecum infrangere. E acalmie. E gustul bun pe care il savurezi in tacere, fara exuberanta. E fericirea, consumata discret, de a avea sufletul plin. E binele de a fi fost.
M-ai invatat ca exista un scop pentru orice. M-ai invatat sa nu ma mai intreb de ce a fost.

E amuzant, m-ai invatat atatea fara macar sa stii ce ma inveti...

Apus

in amintirea mea, erai frumos. erai asa cum te stiam, cum te-am vazut intaia oara. cu ochii mici, fara culoare bine definita. cu zambet larg. cu multe ganduri de jur-imprejurul capului tau blond. erai frumos ca nimeni altul. pentru ca numai pe tine am reusit sa te pastrez in amintire. erai frumos, in felul tau de neinteles. ca o dilema de nedeslusit. ca o intrebare careia nu i-am aflat raspunsul niciodata.
erai frumos, ca o iubire. ca o lupta, in care am capitulat de fiecare data. ca o victorie esuata. ca un esec glorios. ca o dorinta refulata. ca o atingere ireproductibila. ca un gand repetat obsesiv, masinal. ca un laitmotiv existential. ca evocarea unei senzatii de bine, cand aproape uitam cum se simte.
ai trait mult in amintirea mea. caci te-am resuscitat de fiecare data, cu incapatanare. te-am tinut in suflet, ca pe un scop pe care refuzam sa il pierd. poate ca l-am pierdut. sau, printre straturile de praf asternute peste suflet, de timp, de departare, de renuntare, de pseudo-sentimente, nu mai esti de gasit. dar, in amintire, inca esti frumos...

Retoric

unde se duc iubirile cand mor? exista un cimitir al iubirilor ce au fost condamnate la dezintegrare? sau poate un azil al iubirilor abandonate, cu personal calificat, sa le aline ratacirea, cand se desprind brutal de sufletele carora le-au devenit incomode?
unde se duc iubirile cand din caldura, din sublim se metamorfozeaza in gust amar? unde se duc ele, iubirile noastre, cand, sfarsiti, de-atata zbucium, abandonam lupta? exista glorie in moartea lor? suntem noi o farama de martir cand le lasam sa plece, pur si simplu?
oare nastem iubiri sub stigmatul mortii?  sunt condamnate sa se nasca si sa moara, intr-un cerc inchis, intr-un joc obsesiv, monoton, repetitiv?
nu putem oare sa pastram iubirea?

Ego

te-am cautat atat
pana sa realizez
ca, gasindu-te,
in sinea mea
cautarea s-ar metamorfoza in noi dimensiuni.
pentru ca tu nu esti forma niciunui gol
esti doar un abur. cu care imi amagesc plamanii.
esti doar senzatie. din crestet pana-n talpi. dar efemera.
esti doar durere care se alina cu tine.
dar renaste mereu sub alta forma. in alt loc.
caci leacul pentru tine
nu esti tu.
ci insumi sunt.

de mare

m-am trezit cu mare pe gene
mare pe pleoape
mare pe obraji.
m-am trezit cu mare printre suvite de par
si mare suspendata pe buricele degetelor.

m-a trezit, marea-nvolburata
lovindu-mi agitata fiecare por. incerca sa imi intre in suflet.
dar sufletul mi-e mare de mult timp.

mi-a asternut marea covor de valuri
si cu ea la picioare, m-am simtit stapana. stapana marii. stapana lumii.
stapana stapanita.

m-am trezit cu marea, asternand peste mine
 in straturi, valuri-valuri.
am vrut sa scap dar oricat m-as fi curatat
mai ramanea un strat de mare scrijelit pe suflet, ce nu vroia sa se dizolve.
m-a pus sa-i jur credinta imbratisandu-ma cu valuri.

am jurat. si m-am dezbracat de tine. m-am dezbracat de mine
si de noi.
goala,iubite
m-am daruit marii.

Atat de frumos...

Exista sublimul ascuns, cuibarit, in jurul nostru. Cand ne deschidem cu greu ochii lipiti de greutatea somnului de pe gene sa primim binecuvantarea rasaritului, dupa o noapte intreaga in care am deplans apusul.
In clipe, in armonie, in tacere, in exuberanta, in fericire si in solemnitatea unei tristeti, in zambeste si in lacrimile ce curg ca sa ne spele sufletele. In dimineti ce se inoiesc ca sa ne spuna ca trebuie o luam de la capat, mereu. In uitari ce lasa goluri doar ca sa faca loc amintirilor frumoase. In evocari cu zambete sau cu oftat. Exista sublim bine ascuns sub straturi de viata, sublimul ca ai patruns miezul dulce, dupa ce ai mestecat in scarba coaja amara.
Si poate sublimul desavarsit e durerea, indiferent de intensitate, pentru ca e mereu o etapa. Viata ne constrange sa continuam, condamnati la resemnare.

Despre cum e sa uiti

daca golul din suflet e tot ce pot sa am
daca tacerea ce urla disperata in mine
 e armonie pentru suflet obosit,
daca-o frantura din  poveste
e singura poveste intreaga de care trebuie sa am parte,
lasa-mi-le mie pe toate. 

daca speranta e cea mai mare nebunie 
daca sirul de zile noi, rand dupa rand
ce se alinieaza dupa punctul terminus
e singurul blestem pe care trebuie sa-l sorb pana la fund
cu suflet frant, c-o jumatate amputata
singurul fragment din viata
condamnat la neintregire
lasa asa sa fie.

voi ingropa in necuvant vartejul de-ntrebari
o sa ma las in urma pe cale, sa vars ce-am mai pastrat din lacrimi
o sa semnez in mine resemnarea, cum as semna o sentinta de moarte.
si daca mai poti sa imi daruiesti ceva,

daruieste-mi uitare!

mai intai il privesti in treacat. apoi incepi sa il vezi. apoi il recunosti din multime. apoi ii dai voie in spatiul tau de siguranta. ii permiti sa ia un loc in microuniversul tau. ii spui sa nu te deranjeze si nu cumva sa faca prea mult zgomot. nu ai vrea sa iti amintesti prea des ca e acolo. destul ca e un chirias ce ocupa un colt din sufletul tau aproape gratis. la inceput il lasi in coltul lui si iti vezi linistita de viata. treptat insa, incepi sa iti mai intorci privirea din cand in cand, sa verifici daca e inca acolo. sunt zile in care tace mult. atunci verifici des locul de suflet in care l-ai instalat neglijenta. se infiripa in capul tau gandul razlet ca poate o sa plece candva si lasi trista ochii in pamant. de frica, incepi sa ii decorezi un loc mai cald, sa vrea sa ramana, sa ii fie bine. ii pictezi camaruta cu sperantele si visele tale. ii deschizi larg ferestrele sufletului tau si asezi draperii lila. ii pui flori proaspete, in fiecare zi, colorate in mii de nuante. ii arati incantata spatiul pe care i l-ai amenajat si il inviti sa ramana. nu-i spui pentru cat timp, nici el nu-ti spune. cert e ca de cand l-ai instalat in camera cu draperii lila, ti-a devenit mai draga camaruta aia veche, pe care o incuiasei si ascunsesei bine cheia, crezand ca nu o vei mai deschide prea curand. nici nu stiai ce minuni pot face sperantele tale dintr-o camera parasita si veche. cand ai descuiat-o, a navalit buluc afara jumatatea de suflet pe care o ingropasei acolo si de care vroiai sa uiti. acum, i-ai dat-o lui cadou. ti-a multumit politicos. a fost frumos o perioada, treceai des pe la el si petreceati timp impreuna. radeati mult. parea ca e acolo de cand lumea si ca nu va mai pleca vreodata. pana intr-o zi cand ai trecut pe acolo si ai vazut ca incepuse sa isi stranga din lucruri. te-a asigurat ca nu e nimic, doar ca are nevoie de putin timp sa se gandeasca si ca o sa se intoarca repede. l-ai lasat... peste inca cateva zile ai trecut iarasi pe acolo. parea putin schimbata atmosfera. ti-ai zis ca nu-i nimic, e doar mai greu acum, dar o sa treaca...
 a venit ziua cand ai intrat in camera cu draperii lila si ai gasit-o goala. totul era in ordine, aranjat frumos. parea ca in ultimele luni nu avusese niciun locatar. era frumoasa camera si inca mai erau pictate pe pereti sperantele si visele tale. in aer plutea parfumul discret al trandafirilor. te-ai asezat si ai inceput sa plangi incet. te intrebai de ce dar nu aveai raspuns. locatarul tau drag nu-ti lasase nimic in urma si cu lacrimile inca siroind pe obraji te intrebai daca intr-adevar a locuit cineva in jumatatea aia de suflet sau ti-ai inchipuit totul.
te-ai ridicat sa pleci. de-atunci, ai mai trecut din cand in cand. ti-ai pastrat obiceiul de a aseza zilnic trandafiri proaspeti. ai lasat ferestrele cu draperii lila deschise, doar-doar se va intoarce. ai avut grija sa stergi praful, sa nu se aseze peste camera din suflet pe care ati construit-o amandoi.
 acum, inca mai speri. iti trimiti gandurile despre el in camaruta si stai acolo cu ele, cateodata minute, cateodata ore, poate chiar cate o noapte intreaga. inca nu te lasa inima sa o incui...

Frantura

-Vreau langa tine.
-Si eu... dar nu putem. As vrea sa ma iei in brate de-adevaratelea.
-Bine.
-Atata vreau. O data.
-Nu e greu.
-Nu :-). Vrei sa fie greu?
-Da.
-De ce?
-Sa simt ca e ceva acolo.
-Ce sa fie?
-Tu.
-Pai sunt. Numai ca sunt mica. Si nu ma vezi.
-O sa te strang tare.
-Abia astept.
-:-)
-:-(
-Spune!
-O sa-mi fie dor. Stii?
-Da.
-Si ce o sa fac atunci?
-Nu o sa fie atunci.
-Cum? De ce nu o sa fie?
-Pentru ca tot e acum.
-Atunci e acum?
-Da.
-Nu ca acum inca esti. Atunci nu o sa mai fii.
-Bucura-te de acum! Lasa atunci.
-Acum vrei sa pleci.
-Acum sunt cu tine.
-Da. Dar mai e putin din acum.
-Dar e! Stai cu mine.
-Cat?
-Cat stau si eu.
-Bine. Eu o sa stau si cand nu o sa mai fii.
-Bine. Du-te...
-Nu. De ce? S-a terminat acum?
-Maine e ceva nou.
-Nu e bine. Dar  bine.
-Nu stii. Maine nou nu a mai fost...

Scrisoare

As vrea sa zic ca mi-e usor. Ca te las in urma fara regret. De ce as regreta? Nu ti-am dat nimic. Nu mi-ai luat nimic. Doar am trecut unul pe langa celalalt intersectandu-ne privirile. M-ai prins de mana si te-ai uitat mirat in ochii mei, ca de o ciudatenie. Parca ochii tai dilatati spuneau o poveste mai presus de cuvinte. De parca am fi purtat doua conversatii in acelasi timp, schitate pe buze si-n privire. Sau poate ochii tai taceau privindu-ma si eu mi-am imaginat totul. Mereu m-au fascinat povestile scrijelite pe doua pupile dilatate. Mi-a placut sa le tes si acolo unde lipsa de intelesuri, goliciunea, m-ar fi facut sa plec grabita.
As vrea sa mint ca nu ma gandesc la ce ar fi putut sa fie, dar in viata regret numai ce mi-a fost imposibil sa fac. Regret ca nu m-ai cuibarit in bratele tale. Regret ca nu m-am cufundat intr-o tacere. Regret ca mi-am plecat privirea, in loc sa te privesc cu ochii larg deschisi, sa citesti deslusit tot ce nu pot spune. Poate ca te iubesc. Sau poate as fi putut sa te iubesc. Asa cum sunt, cum pot, ca o  nebuna. Ca o mama pe care instinctul matern o orbeste, nu o lasa sa-si judece obiectiv odrasla. Ca un copil care se uita cu ochi mirati la tatal sau cum se prosteste si intelege tot, dar se bucura ca e inca mic si ca tatal sau nu a crescut. As fi putut sa te iubesc asa incat nici drumul, nici intunericul, nici oamenii, nici timpul sa nu poata sa se puna impotriva. N-a fost sa fie.
Iti las in urma tacerea. Da, tacerea aia de dupa o ploaie de vara cu tunete si fulgere si ropote nebune. Tacerea ce se-asterne peste un suflet ravasit de bucurie si de abandon. Tacerea in care vom mai poposi din cand in cand, cautandu-ne, pana ii vom fi uitat sensul.

m-am trezit in nari cu aer sarat. m-a cuprins, aproape ca un sentiment. ca o durere de care incercam inutil sa scap. afara era inca noapte. ziua se lupta fara putere sa invinga intunericul. pasarile inganau un tril ciudat. aducea a simfonie de pescarusi plonjand alene peste valuri involburate. peste sufletul meu involburat. m-a apucat dorul de mare. de aer sarat. de agitatie armnioasa. de nisip printre varfuri de degete. de intindere nesfarsita. de liniste. de dimineti lenese. de viata molcoma. de iubire.

trebuie sa platim pentru fericire?
exista pret? si daca da, e fericire cea pentru care am platit?
 mai rau e ca de cele mai multe ori platim dupa ce se consuma. sa nu ramanem cu nicio senzatie. sau cu gol mai adanc. ca nu e echitabil. si de cele mai multe ori, o platim la supra-pret.  viata poate sa iti ceara oricat pentru ceva ce ai avut si s-a epuizat. si sigur ca ai mai vrea. si sigur data viitoare vei fi dispus sa dai mai mult. si fericirea asta este un soi de drog.
ce e cert, e ca nimic nu-i gratis. oricat ai vrea sa mai primesti ceva cand ai ramas fara nimic. cand cu ce mai ai de dat din tine , viata nu-ti mai ofera mai nimic. ridica neputincioasa din umeri. cine te-a pus sa nu inveti sa-ti dozezi fericirea? cine te-a pus sa exploatezi fiecare frantura de divin din momentele mici? cine te-a pus sa incerci toata paleta de simtaminte? fericirea e acum prea scumpa pentru bugetul tau.

Promise

Go. Once and forever.
I promise I won't follow.
I promise I won't shed any tear.
I promise I won't ever ask you to come back.
I promise I won't let you walk my memories ever again.
I promise I'll leave you behind.
I promise you'll have a place to rest. I promise you'll forget. I promise I'll forgive.
I promise you dear, we'll be like strangers.
My voice will forget how to raise to call your name.
My thoughts will forget how to mould your image.
I beg you, just leave now,
Cuz I don't want to change my mind...

Senin

cautam cerul.
cautam cerul in sufletul meu.
cautam cerul cu mintea, in mine
cautam cerul inlauntru, cu ochii strans inchisi.
cautam cerul in intuneric fara stele.
cautam cerul cu capul in jos, privind spre pamant.
cautam cerul in urme de pasi lasate in noroi inca proaspat.
cautam cerul pe un drum laturalnic pe care ma purta amintirea,
desi  stiam ca cerul nu e nicaieri. caci strabatusem acelasi drum de-atatea ori.
cautam cerul privind la mine, infranta de drum.
cautam cerul prin ceata de lacrimi. fara sa am vizibilitate.
cautam cerul in oamenii de pe pamant.
cautam cerul in suflete zbuciumate.
cautam cerul in sunete disonante.
cautam cerul peste tot. cand era prea greu sa traiesc. cand imi era dor de albastru.
nu-l gaseam nicaieri.
pana-ntr-o zi, cand mi-am ridicat ochii. am tresarit, coplesita de atata senin.
gasisem cerul.
era sus.

Placerea ca o ploaie de vara

Cum e placerea ca o ploaie de vara?
Placerea ca o ploaie de vara nu e ca in verile in care ploua prea mult, de-ti storci sufletul baltind de atata mocirla.
Placerea ca o ploaie de vara e atunci cand iti e asa de cald, incat ai uitat cum e sa simti un strop de racoare. E atunci cand propriul tegument, deshidratat, te tine. Esti prizionier. E atunci cand iti esti asa incomod tu insuti, ca ai ajuns sa te ignori. Aproape ca te blamezi. Iti zici ca iti meriti soarta. Atunci vine ploaia si toti porii  iti tresalta sincron . Inspiri stropii cu disperarea unui suflet trezit din moarte de sete .
Placerea ca o ploaie de vara e atunci cand nu dureaza suficient cat sa te revigorezi pe deplin. E ploaia care te lasa cu un semn de intrebare. E ploaia care iti exclama discret la ureche. E ploaia care nu urla in gura mare si poate ca ar fi trecut neobservata pe langa tine daca nu ti-ar fi fost atat de sete.
Placerea ca o ploaie de vara e atunci cand, desi erai mereu insetat, tu credeai ca ti-e frig. E ploaia care stinge un foc mare langa care te uscai de o perioada prea lunga de timp, cu simturile anesteziate, nestiind ca nu suferi de frig si oricum, focul ala prea mare nu te-ar fi incalzit niciodata. Stia doar cum sa te transforme in scrum.
Placerea ca o ploaie de vara dureaza putin. Sunt nori razleti care nu stii de unde vin si incotro se indreapta. E ploaia aia de vara pe care soarele torid o usuca aproape instantaneu. Nici nu iti vine sa crezi ca a fost.
Mai mereu, din ploaia de vara ramane doar o senzatie.

Despre virusi

Esti viral.
Esti viral, pentru ca sunt zile cand ma trezesc si te simt ca o durere in tot corpul. O durere imprecis localizata. Nu stiu daca esti strangere de inima sau centimetrii intregi de piele cu durere acuta de-amprentele tale.
Esti viral pentru ca ma contaminezi doar ca si prezenta. Cand esti departe, de multe ori uit ca sunt bolnava de tine. Doar atingerea ta imi declanseaza simptomele.
Esti un virus cu perioada de incubatie, perioada de stare si convalescenta. Esti fara leac, virus ciclic. De parca s-ar fi inventat asa ceva. Esti un virus care nu se vindeca, doar isi schimba felul de manifestare la anumite intervale de timp.
Poate ca e vina mea ca nu am fugit niciodata suficient de departe sa nu ma mai poti contamina.

Axiome

Cred ca doar oamenii speciali stiu sa iubeasca.

Cred ca oamenii care nu sunt speciali, cred ca iubesc fara sa stie cum. 

Cred ca oamenii speciali iubesc pur si simplu, fara sa stie ca stiu cum macar.

Cred ca oamenii care iubesc sunt singurii frumosi. Cred ca oamenii ce iubesc, au iubirea intiparita pe chip, chiar daca li se intampla uneori sa uite ca o poarta in suflet.

Cred ca stii sigur ca iubesti atunci cand iubesti. Cred ca iubirea nu e stearsa, confuza sau usor de ignorat. 

Cred ca iubirea exista doar sub forma de afirmatie.

Cred ca iubirea e singura directie trasata corect si cred ca e imposibil sa gresesti urmand-o.

Cred ca nu poti sa iubesti pe nimeni, daca nu incepi prin a iubi totul in jurul tau.

Cred ca daca iubesti totul in jurul tau, nu mai e nevoie sa cauti iubirea. Ea e deja acolo.
Cred ca nu exista punctul terminus, unde seaca iubirea.

Cred ca nu exista iubire care sa inlocuiasca alta iubire. Una din ele a fost de fapt altceva.

Cred ca nu exista iubiri mari in oameni mici.

Cred cu putere ca iubirea e o forta. 

Cred ca nu exista granite in iubire. Cred ca iubirea nu cunoaste notiunea de compromis. Cred ca in iubire orice e acceptabil, daca este eliberat de interese proprii.

Cred ca, intrucat este aproape imposibil sa ne detasam fiinta de interesul propriu, intrucat este aproape imposibil sa privim obiectiv din exterior obiectul afectiunii noastre si sa decidem ce e mai bine pentru el, ne este aproape imposibil sa iubim.

Cred ca iubirea are nevoie de spatiu, la fel cum cred ca nevoia de spatiu nu este lipsa de iubire.

Cred ca iubirea izvorata din confort, de orice natura, nu e iubire.

Cred ca nu poti sa cladesti o iubire pe un compromis.

Cred in iubirea care se naste intr-o clipa. Doar daca se consolideaza in timp.

Cred ca pentru a iubi,  trebuie sa te golesti in primul rand de tine, ca sufletul sa fie pregatit sa se umple de altul.

Cred in iubire, dar cred ca nu este accesibila oricui.

" And if you're in love, then you are the lucky one, 'Cause most of us are bitter over someone..."

Alene

era din nou liniste. de parca nu ar fi fost nimeni in incapere. era ca anesteziata. se obisnuise cu rasuflarea-ti calda mangaind-o pe omoplati. si cu cele doua brate mari si puternice. si cu caldura. se cuibarise cu totul in tine. de parca pentru prima data renastea primordial, intr-un invelis protector, asa cum fusese candva in pantecele mamei. simtea ca acum are forta sa lupte cu lumea. chiar daca tremura din toate incheieturile. cat de bine trebuie sa fie, sa ai mereu un culcus cald care te ascunde de viata. de parca varfurile degetelor tale pe sira spinarii i-ar fi desenat aripi, sa poata zbura. de parca toata agitatia si fuga dupa scopuri ar fi devenit, dintr-o data, glume. asa usoara se simtea.
 mai intorcea din cand in cand capul spre tine. sa se asigure ca inca esti. ca nu esti plasmuire de dor dureros. daca ar fi pus-o cineva sa descrie perfectiunea, cu toate incercarile ei artistice, s-ar fi aflat la ani lumina departare de perfectiunea chipului tau. cu siguranta nu ar fi incaput in cuvinte lumina semi-obscura a ochilor tai mici. nici nestatornicia si misterul de nedeslusit. nici fruntea lata, brazdata discret de riduri in proces de-alcatuire, cu perle fine de sudoare. si mai este paloarea, alb-galbuie. imbujorata, pe alocuri, rozaliu. despre conturul buzelor, insa, nu ar putea sa spuna mai nimic. buzele ti le stie sub forma de senzatie. n-ar fi putut sa spuna cum arata. stie doar cum se simt.
privindu-te, ar fi vrut sa si te intipareasca pe retina. sa nu i se mai intample, ca de atatea alte ori, sa fie incapabila sa te evoce din memorie. sa-ti stie capul blond doar ca idee, lipsita de contur. nici pozele nu o ajuta foarte mult. de parca tu nu esti tu, fara respiratie gafaita, fara clipit lenes de gene, fara caldura, fara amalgamul lumina-intuneric, fara liniste, fara tresarire, fara trup...
cu tine alaturi, simtea cum e sa nu mai vrei sa pleci. simtea ca daca i-ar da dreptul cineva sa-si aleaga o ultima senzatie inainte sa inceteze sa existe, ar alege fiorul sculptat de respiratia ta pe omoplat.
ii tineai de cald si de bine. in sfarsit zambea cu tot sufletul, cu tot sinele.
ascunsa bine in bratele tale, adormi.

Nu o sa-mi fie dor [poem in proza]

Nu o sa-mi fie dor.

nu o sa plang. nu o sa lupt. o sa capitulez, inainte ca unul din noi sa ridice vreo arma. nu o sa fie nici macar Razboiul rece. caci eu nu neg nimic din ce am fost candva. crezi c-as putea? 

nu o sa-ti fac reprosuri. nu o sa improsc cu noroi amintirea ta. nu o sa te ingrop in mintea mea. viu, o sa te pastrez mereu. iubind fiecare parte din mine ce  poarta astazi , ca din intamplare-amprenta ta.

voi contempla-n tacere fiece simtamant ce l-ai infiripat in mine. n-o sa-ti reneg, ravasitoare, rasuflarea. n-o sa-ti refuz dreptul de autor asupra simfoniei surde din inima mea. caci surda este. nascuta din nimic, iar nicidecum din note-armonii fredonate de noi. ca o floare de cactus,  in austeritate. proscrisa, perfectiunea.

nu o sa uit. caci mi-ai brazdat santuri adanci pe suflet. cum briza brazda de valuri intinderea marii. cum este marea, vesnic agitata, asa-i acum sufletu-mi, mare, involburata de-amintirea ta.

nu o sa simt ca te port ca pe o povara. nu o sa ma opresc pe drum, rapusa de greutatea ta. nu o sa-ti port iubirea dureros. nu o sa ma jenezi. o sa fii ca o umbra, insotindu-mi calea.cea mai graitoare tacere. cel mai prezent trecut. absurdul, cel mai relevant.asa, n-o sa te pierd nicicand. 

sa-mi fie dor... cum ar putea sa-mi fie?

Dragul meu, mie dor n-o sa-mi fie ...

m-am trezit cu sentimentul ca am pierdut ceva. am deschis ochii si totul in jur mi-a aparut strain. ca si cum nu ochii mei ar fi privit realitatea. ca si cum m-as fi ratacit. m-a cuprins dorul. si m-am cutremurat. era mult soare-n jur si-mi era frig.
am inchis ochii si m-am vazut copila. fara zbucimul gasirii de sensuri. am vrut sa-mi spun cate ceva. am vrut sa ma opresc. am vrut sa strig, sa se opreasca putin vremea. am vrut sa-mi zic sa nu mai plang, ca niciodata nu o sa fiu mai fericita decat eram atunci. am vrut sa-mi zic sa am rabdare, caci timpul are rabdare doar cu cei ce asteapta. si am mai vrut sa zic sa nu caut sa cresc. am restul vietii in fata sa fiu mare. am mai vrut sa imi iau inima in palme, sa o pastrez curata. sa nu se franga. sa nu se umple de amaraciune. ce mai ramane din copilarie, cand ai inima franta? am mai vrut sa ma privesc in ochi si sa imi zic ca inteleg.sa-mi dau o imbratisare. si sa imi zic ca drumul e mai simplu daca iti impartasesti povara. si as mai fi avut inca atatea sa imi zic...
 dar m-am trezit, ca dupa un somn lung. se-ntunecase afara. din copila ce-am fost, mai ramasese doar un suflet impovarat.

Pot

pot sa plec de o mie de ori.
pot, in capul meu, sa te abandonez in fiecare zi.
pot sa imi tin gandul, captiv, o luna intreaga. sa nu zboare la tine.
pot sa iubesc, strict rational, de o mie de ori. o mie de iluzii.
pot sa nu vin cand iti aud chemarea.
pot sa iti ignor zbuciumul.
pot sa neg, zile-n sir,  amprentele-ti abandonate pe tegumentul meu.
pot sa iti neg. chiar sa-ti reneg amintirea.
pot chiar sa-nvat sa nu mai doara. pot sa ma anesteziez.
pot sa fiu fericita. sa zambesc aproape sincer si lumea sa ma creada.
pot sa cred, chiar si eu, ca fiecare zi e un nou inceput. e un nou drum. o carare pe care nu am mai strabatut-o. si pot sa cred ca am pierdut drumul unde te regasteam, la rascruce, mereu.
pot sa te pierd pentru totdeauna.
cu siguranta, pot.

totusi, nu pot sa nu te cred al meu. si nu pot sa las pe altcineva sa fie al meu in locul tau.

abstract

alergam mereu, mereu, in urma timpului
un timp care nu e niciodata aici. e mereu galopant, dincolo de linia orizontului
alergam in urma lui fara sa stim
ca de atata timp am uitat sa traim.
alergam sa prindem clipa de maine
clipa de maine, ce nu e decat o dara de fum
un abur de ceata, plutind iluzoriu-n neant,
caci fuga noastra prin viata, e atemporala.
traim in afara unei notiuni de timp
ce s-a abstractizat.

Poem aproape medical

esti o senzatie.

imi alergi nemilos prin artere.

iti simt fiecare pas

apasand greu

pe intima aortei ascendente

da, acolo, aproape de inima.

nu esti in inima

nu mai esti gheara din piept.

nestatornic, cum te stiu

ai plecat de ceva timp.

sa explorezi

legatura intima dintre

inima si degetul mic de la picior.

si daca ar fi sa aleg, intre a te avea, dureros, in piept

sau a te contempla, dor hoinar, agitandu-mi aorta,

aproape ca nu as sti ce sa aleg, dintre doua rele.

cred ca te-as alege pe tine.

Abnegatie

mint ca mi-e dor de tine. mint, ca nu mai exista nimic in care sa cred, dincolo de tine. mint ca amintirea ta imi tine de cald. mint, ca in bratele tale m-am pierdut iremediabil. mint ca nu am mai iubit, dincolo de tine. mint ca iubirea mea a izvorat prin tine si a secat, de cand te-am scos din mine. mint ca ai fost sursa. mint ca nu mai am speranta, de cand am incetat sa cred in tine. mint ca te astept la un capat de existenta, cand nu vom mai avea alternative. mint ca as mai putea sa te iubesc din nou, doar privindu-te in ochi si vazand lumina de dincolo de ce e pierdut si ingropat. mint ca mai am iubire pe care inca nu ti-am daruit-o. mint ca mai am putere sa te iubesc.
mint ca nu e tarziu si ca, dragul meu, iubirea mea pentru tine e nealterata de praf si uitare si negare. si frustrare. mint ca o imbratisare ar sterge din fiinta mea toate cicatricile de neiubire. mint ca existi, intr-un maine ratacit, la capatul cine stie carei existente indepartate. mint.
de fapt, e atat de tarziu...

e liniste-n mine
liniste-n noi
liniste in cercul nostru stramt
liniste in punctele de conflict.
e liniste si am depus armele la intrare
am intrat in lupta
cu mainile goale.
cu mainile goale, ca nu mai luptam
ne-am pierdut cauza
ce nu era pierduta.
suntem luptatori care nu mai cuceresc nimic.
doar ignora confruntarea.
credem ca am facut pace,
credem ca am umilit furtuna,
de cand nu ne mai loveste niciun val
si plutim somnolenti
in deriva.

e asa liniste, ca aproape mi-e somn
si aproape paralizata, ma imbat cu ea.
mint ca e linistea de dupa furtuna.
cand eu
parasita de lupta,
de prea multa vreme
am capitulat.