Lectii

M-ai invatat ca iubirea nu e nicidecum o optiune. E un destin.
M-ai invatat ca nu se moare de dor, ci se traieste cu dor. Ocult sau manifest. Acut sau cronicizat.
M-ai invatat ca nu avem nevoie de cuvinte. Cuvintele sunt optionale. Cuvintele ascund. Cuvintele distrug. Cuvintele ranesc. Cuvintele dor. Si, mai presus de orice, cuvintele mint. Acum stiu ca iubirea nu are nevoie de cuvinte sa traiasca. Mai degraba, cuvintele omoara iubirea.
M-ai invatat ca viata este asteptare. Ca niciun punct nu e chiar punct. Ca nu exista un final bine definit pentru nimic. Oricat as fi vrut eu sa ma agat de certitudini. M-ai invatat sa traiesc fara certitudini.
M-ai invatat frumusetea tacerii. M-ai vindecat de lamentari de prisos. M-ai invatat ca lipsa tacerii e de multe ori mult, infinit mai dureroasa.
M-ai invatat sa ma indoiesc. De orice. De tine. De mine. M-ai invatat ca orice cuvant ce doare vine dintr-o rana ce doare mai tare. M-ai invatat sa ma indoiesc de tine, cand mi-ai zis ca ar trebui sa plec din viata ta. M-ai invatat sa ma indoiesc de mine, cand am vrut pur si simplu sa abandonez amintirea ta, sa o neg, sa uit ca ai existat.
M-ai invatat sa traiesc frumos. Sa iubesc frumos. Sa pretuiesc orice suflet prin viata caruia se intampla sa pasesc. Sa calc suav, cu pasi delicati. Sa raspandesc tot binele ce il am cuibarit in suflet.
M-ai invatat resemnarea. M-ai invatat ca resemnarea nu e nicidecum infrangere. E acalmie. E gustul bun pe care il savurezi in tacere, fara exuberanta. E fericirea, consumata discret, de a avea sufletul plin. E binele de a fi fost.
M-ai invatat ca exista un scop pentru orice. M-ai invatat sa nu ma mai intreb de ce a fost.

E amuzant, m-ai invatat atatea fara macar sa stii ce ma inveti...

Apus

in amintirea mea, erai frumos. erai asa cum te stiam, cum te-am vazut intaia oara. cu ochii mici, fara culoare bine definita. cu zambet larg. cu multe ganduri de jur-imprejurul capului tau blond. erai frumos ca nimeni altul. pentru ca numai pe tine am reusit sa te pastrez in amintire. erai frumos, in felul tau de neinteles. ca o dilema de nedeslusit. ca o intrebare careia nu i-am aflat raspunsul niciodata.
erai frumos, ca o iubire. ca o lupta, in care am capitulat de fiecare data. ca o victorie esuata. ca un esec glorios. ca o dorinta refulata. ca o atingere ireproductibila. ca un gand repetat obsesiv, masinal. ca un laitmotiv existential. ca evocarea unei senzatii de bine, cand aproape uitam cum se simte.
ai trait mult in amintirea mea. caci te-am resuscitat de fiecare data, cu incapatanare. te-am tinut in suflet, ca pe un scop pe care refuzam sa il pierd. poate ca l-am pierdut. sau, printre straturile de praf asternute peste suflet, de timp, de departare, de renuntare, de pseudo-sentimente, nu mai esti de gasit. dar, in amintire, inca esti frumos...

Retoric

unde se duc iubirile cand mor? exista un cimitir al iubirilor ce au fost condamnate la dezintegrare? sau poate un azil al iubirilor abandonate, cu personal calificat, sa le aline ratacirea, cand se desprind brutal de sufletele carora le-au devenit incomode?
unde se duc iubirile cand din caldura, din sublim se metamorfozeaza in gust amar? unde se duc ele, iubirile noastre, cand, sfarsiti, de-atata zbucium, abandonam lupta? exista glorie in moartea lor? suntem noi o farama de martir cand le lasam sa plece, pur si simplu?
oare nastem iubiri sub stigmatul mortii?  sunt condamnate sa se nasca si sa moara, intr-un cerc inchis, intr-un joc obsesiv, monoton, repetitiv?
nu putem oare sa pastram iubirea?