Cine ma cred, sa scriu despre iubire? Este perceptia mea viciata capabila sa cuprinda suficienta profunzime, drama, paradox? Sau ma incumet, fara sa constientizez necuprinsul posturii, sacrilegiul ingrozitor? Este iubirea comerciala, iubire, sau consumam povesti? Ne hranim cu filme, cu false esente, idealizam fara sa patrundem. Pentru ce atata risipa?
Am tendinta sa adaptez iubirea perceptiei personale. Hiperbolizez un sentiment, imi impun propriul standard si il percep ca dramatic. Ceea ce simt reprezinta interpretari egoiste ale unei realitati diforme, conforma mie. Ma intreb daca fiinta comuna ce o reprezint este intr-adevar capabila de iubire. Daca iubirea nu este cumva doar ideal spre care acced, ca apoi, constientizand profanul, sa ma multumesc cu falsul. Zbuciumul interior este un consum de forte inutil, gresit canalizat.
Perceptia limitata este vinovata. Adaptez, minimalizez absolutul pentru a-l cuprinde in finitul trupesc. Cuprind neesentialul. Egoism. Lupta pentru surescitarea sinelui prin sufocari aberante, rasfrangandu-se asupra obiectului pasiunii imperfecte. Iubirea mea este egoism imitand sacrificiul de sine. Motivatia este gresita din start. Iubesc pentru mine, nu pentru tine.
Inteleg ca nu sunt capabila de iubire.Kitsch sentimental. Imitatie ieftina hranind orgolii personale. Ma resemnez cu refularea. Raul trebuie distrus de la radacina. Sunt contradictorie. Pe cine incerc sa conving?
De ce ma doare? Nu te iubesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu