era mai usor inainte. lucrurile erau simple. sau nu le intelegeam in toata complexitatea. acum, simt de cele mai multe ori ca viata imi scapa din maini si ca vreau sa fug. si nu am unde. vreau sa ma ascund pentru ca mi-e prea greu sa traiesc. nu stiu sa mai simt sau cum sa simt. imi fuge pamantul de sub picioare si cerul e prea larg, prea inalt, prea adanc sa ma adaposteasca. inainte credeam ca pot sa ma adapostesc intr-o persoana. credeam ca tu esti ratiunea si ca indiferent ce s-ar intampla, am o idee in care pot sa cred. acum nu te mai iubesc. de cand nu mai esti in mintea mea, nu ma mai iubesc nici pe mine. sunt doar o persoana cu prea multe probleme, prea plina de ganduri, intr-o realitate ingusta. caut cu disperare ceva in care sa cred, cum am crezut in tine. vreau sa capitulez. dar nu gasesc alta dimensiune care sa imi ingroape renuntarea. nu stiu cum sa continui, cand fiecare gura de aer ma sufoca si ma doare. m-am aruncat in lume, cu capul inainte, desi nu m-a pregatit nimeni pentru ce o sa urmeze. as vrea macar sa ma mai pot agata de trecut. sa cred ca, intorcand din cand in cand privirea, o sa imi fie cald. dar cand regasesc trecutul, te vad doar pe tine, indiferent, ma vad pe mine, agatata in cadru si vad o alta viata, la fel de exasperanta. nu vad niciun ideal, nicaieri. doar zbatere, durere, dezamagiri si renuntare.