cel mai sfasietor dor... nu e dorul de departare. nu are legatura cu departarea. distanta e relativa, mica, infima... departarea pot sa o iau dintre noi, sa o strang in pumn, sa ii storc suflarea de viata, sa ii anihilez puterea. departarea e un dusman invins.
macar de ar fi, acum, distanta. mi s-ar potoli sufletul. s-ar ineca. neputinta e vecina cu resemnarea.
dorul de apropiere nu are nimic din resemnare. e neputinta dusa la extrem. e un strigat, un urlet, un racnet launtric, e vuiet in mintea mea, e suflet ravasit si mai presus de toate, e tacere. tacere si lupta. lupta si tacere.
ma lupt. cu mine, cu dorul, cu tine, din mintea mea. ma lupt, sa te neg. ma lupt sa ma conving ca nu existi. ma lupt sa nu ma mai leg de idei. ma lupt sa ramana ceva din suflet, dupa implozia de dor. ma lupt.

sunt lucruri pe care le pierdem , pur si simplu. exista momentul in care am pierdut, lucrul ala, suferinta aia cu care ne obisnuisem atat de mult, cara facea parte din fiinta noastra, durerea aia cronica, la care ne placea sa ne raportam, in momentele de singuratate cand cea mai mare nevoie e o durere, de disecat. am pierdut-o, nu cand imi doream cu toata fiinta, nu atunci cand durea, nu cand consuma viata din mine. am pierdut-o cand ma obisnuisem cu gandul ca e acolo, ca nu va pleca niciodata, ca ma identific cu ea, ca e a mea asa cum, la randul meu, sunt si eu a ei. pur si simplu a venit ziua cand am cautat-o si nu mai era. fara cicatrici, fara repercursiuni, fara durere. s-a desprins din mine, cand am incetat sa ii scrijelesc noi sensuri in fiecare zi, pe o rana inca nevindecata.. a plecat, ca sangele inchegat ce persista o perioada pe umbra de rana cicatrizata si apoi cade, pierzandu-si sensul. am vrut sa te mai iubesc, cu toata fiinta mea. am zis ca data nu te mai iubesc pe tine, pot sa iubesc doar ideea ca ai fost. sau sa iti iubesc neputinta de a gasi frumosul si binele din mintea ta, sa incerc sa fiu eu pentru tine binele si frumosul. am crezut ca pot sa te iubesc, doar pentru ca prin tine, pot sa imi rasfrang dorinta din suflet de a iubi neconditionat.
vreau sa te iubesc, asa cum esti acum, strain de mine. dar privind la noi, doi instrainati, ma conving, cu fiecare moment,  ca ne mai leaga doar un mare "nu a fost sa fie"...

pentru lucrurile pe care nu le spun, desi le am in suflet... pentru momentele cand aleg sa imi revars uratul din suflet, asupra persoanei care merita cel mai putin de pe pamant. pentru momentele cand fac lucruri care stiu ca te intristeaza, dar aleg sa le fac, ignorand. pentru fiecare moment cand am vrut sa iti spun cat imi pare de rau, pentru ce sunt, pentru ca nu sunt suficient, sa merit dragostea ta, pentru momentele care am preferat sa imi cufund regretul singura, in lacrimi lase, in loc sa recunosc si sa ma ierti, cum faci de fiecare data. pentru toate imbratisarile pe care nu ti le-am oferit, desi sufletul meu se sufoca de dorita. pentru toate momentele in care mi-am ascuns durerea in brate straine, in loc sa ma ascund in singurele brate de pe pamant, capabile sa incalzeasca si sa aline. pentru toate momentele cand o sa mai gresesc, constient sau nu, stiind ca tu esti atat de buna sa ma ierti, oricand, oricum as fii. pentru ca nu sunt acum cu tine, sa iti spun ca nu o sa incetezi niciodata sa fii cea mai importanta persoana din viata mea. iarta-ma, de o mie de ori, iarta-ma mama scumpa!

Oameni

ador sa privesc lumea din exterior... sa ma uit, fara sa ma vada. sa imi imaginez ca sunt invizibila, in timp ce strabat strazile, fara tinta...sa vad ce face omul, cand crede ca nu este privit. sa examinez chipuri preocupate. sa traiesc prin fiecare om care, ramas singur,  eliberat de necesitatea de a fi altcineva, de dragul interlocutorului, de dragul aparentelor, isi sugraveste sufletul pe chip. cu linii si curbe neregulate, cu pensula intr-o mana tremuranda, cu culori pale sau, din contra, cu rosul aprins al faptelor de care nu e prea mandru. singuri, pe un drum de anonimi, fiecare devenim omul din noi. atunci, orice frumusete fizica paleste, in fata unui suflet curat reflectat pe chip. orice frumusete ce fura privirea, atunci cand se stie admirata, este anulata de frumusetea omului care, inconstient de farmecul durerii rasfranta asupra fruntii brazdate de riduri, traverseaza universul strazii pustii, cu o tinta numai de el stiuta.
ador sa privesc oamenii care cred ca nu sunt priviti niciodata. care cred ca trec prin lume neobservati, oamenii care cred ca nu au nimic de spus, dar a caror simpla prezenta reprezinta o sursa inepuizabila de vise. oameni care nu isi spun povestea, dar si-o intiparesc pe fruntea plecata, pe pasul nesigur, pe mana tremuranda. oameni care iubesc, fara sa-si tradeze iubirea decat printr-o privire vie, ascunsa de gene sfioase. oameni care sufera doar cu gene usor umezite, ca pentru ei si nimeni nu le ghiceste durerea. oamenii cu adevarat inteligenti, care nu spun niciodata nimic, dar care au capul plecat de greutatea sirurilor infinite de ganduri. oameni fericiti in simplitatea lor. oameni curati. uitandu-ma la ei, ma doare ca undeva, pe un drum intortocheat, dintre ieri si acum, am uitat sa fiu un astfel de om...