Despre plecare

De când mă știu, m-am despărțit greu de locuri și de oameni, aproape în egală măsură. Asta pentru că nu pot niciodată să fac o delimitare clară. Orice om e de fapt un loc și orice loc este de fapt în legătură cu oamenii. De când mă știu, mi-am promis că mă voi reîntoarce în diverse locuri. Mi-am promis, ca o consolare, ca să îmi dau voie să plec mai departe. Așa a fost și cu oamenii. Am plecat cu gândul că îi voi mai întâlni pe cale. Că mă vor mai prinde din urmă . Am plecat cu sufletul incomplet, cu bucăți lipsă, cu regrete. Am plecat pentru că așa era de bun simț. Dar cu privirea întoarsă, sperând ca cineva va alerga să mă prindă din urmă, să îmi zică să stau. Pentru că se pare că din toate talentele cu care viața m-a înzestrat, cel mai bine mi-am perfecționat talentul de a pleca. Am învățat să plec și când nu vreau, aproape ca un destin. Să rămâi, poate, este o luptă. E o victorie. Sau o înfrângere, cine poate să spună? Eu știu numai să plec.

De iubire

Iubirea e minunată. E înălțătoare și mai presus de cuvinte. E așa de mare, complexă, cuprinzătoare și simplă, încât e inutil să încercăm să o cuprindem în cuvinte. Nu încape. Totuși, iubirea aproape că nu mai există. Există forme, există hibrizi. Există concepte de iubire. Dar nu mai există, decât atât de rar, în forma ei pură, autentică. Pentru că alegem să o alterăm cu tot felul de artificii. Pentru că nu mai este virtute în societatea noastră. Pentru că e vulnerabilitate, dăruire, sacrificiu, autenticitate. Și toate astea au încetat să mai fie considerate virtuți. Pentru că preferăm să ne conservăm partea din noi capabilă de dăruire. Pentru că suntem învățați să acumulăm, nu să risipim. Pentru că orice dovadă de iubire pură este considerată risipă. Pentru că nu rentează, pentru că e o investiție fără siguranță de amortizare, pentru ca e un risc și nu vrem să mai riscăm să rămânem în pagubă. Chiar dacă noțiunea de pagubă e absurdă în contextul iubirii. Și totuși, nu mai vrem să iubim.

Ambalaj

Avem impresia că existența ne e definită de trup. De ambalajul ăsta exterior, pe care ne străduim să îl împodobim cât mai frumos. Să fie atrăgător pentru vânători. De multe ori, ne transformăm în victime sigure. De dragul de a ne mai crește puțin respectul de sine. Să ne demonstrăm că putem. De parcă lucrurile cucerite folosindu-ne de tertipuri superficiale ar putea fi altfel decât superficiale. De parcă transformându-ne intenționat în trofee vom putea vreodată să trezim iubire în loc de dorință. Măcar iubire alături de dorință.  Uităm că de fapt iubirea transcede materialul. Că putem fi frumoși urâți sau urâți frumoși. Că de fapt, iubirea nu se explică, nu e palpabilă și contrazice logica. Că nu putem iubi un exterior gol. Că, în cel mai bun caz, exploatându-ne exteriorul vom stârni pasiuni. Dar pasiunile sunt trecătoare. Devoratoare. Dar fără profunzime. Ce păcat că în ziua de azi simțim nevoia fie să cucerim, fie să fim cuceriți, dar de prea puține ori să descoperim. Să ne descoperim, dincolo de pojghiță. Să ne explorăm sufletele fragile, flamânde de semnificații. De scop. De autentic. Pentru că, de fapt, suntem cu toții numai suflete, înveșmântate în trupuri. Nicidecum ambalaje.

Durere.

Doare de fiecare dată la fel de tare. De parcă ne obișnuim vreodată cu durerea de suflet. De parcă sufletul nu ar fi o entitate abstractă. De parcă tocmai caracterul sau imaterial i-ar face durerea atât de concretă. Atât de concretă încât te întrebi dacă mai există mâine. Și da, există. Dar în același timp tranziția între momentul ăsta, în care durerea e atât de palpabilă, în care îți apasă pe piept de îți taie rasuflarea și un mâine potențial pare că este un hău, un abis, o gaură neagră, atemporală, în care momentul actual și uitare se amestecă, devin una, se evaporă... Și tot ce simți, concret, e durere. Durere sub toate formele și la toate intensitățile concomitent. Durere, nedumerire, regret, dezamagire, în ordine aleatorie. Și realizezi cât te doare, nici tu nu mai știi a câta oară te doare, realizezi că parcă oricât de departe ai pleca de la durere, oridecâteori ai simți-o, parcă e de fiecare dată altfel, de parcă viața te-a condamnat să nu înveți niciodată nimic. Să te întorci de fiecare dată în punctul ăsta, fără de puncte de reper.