disimulare

miroase a toamna in noi.

peste suflet s-au asternut
straturi-straturi
frunze uscate.

miroase a toamna, dulce-amarui.
a gutui si a vise.
miroase
a toamna pierduta.

acum este iarna in suflet
iarna pe drum
iarna imbracata in straie de toamna.

imi deschid larg sufletul
sa simt mirosul, si totusi
cu cat vreau mai mult sa te cred
ca nu mai e toamna. ca nu mai sunt frunze. ca au murit, sub un strat de zapada
afara miroase a toamna.

e blestemul toamnei noastre pierdute.

...

sentimentul ala ca te-ai uitat pe undeva.
te uiti stanga-dreapta. in spate, cu coada ochiului. ti-e frica de tine care ai fost ieri. preferi sa privesti inainte. macar acolo exista perspectiva de mai bine. ai vrea sa schimbi natura si sa pastrezi esenta. sau invers. in orice caz, ceva din tine urla a schimbare. te-ai saturat de tine, cel care fuge ingrozit. de tine. si de tine cel care se intoarce de fiecare data pe aceleasi urme de pasi. in aceeasi mlastina in care te afunzi fara sa te ineci. mai scoti din cand in cand cate o mana cu care fluturi la spectatori. esti inca viu.esti bine. supravietuiesti. mai ai o mana cu care iti stergi chipul, cand e intors de la lumina reflectoarelor. de cand cu socializarea fortata, ai devenit o victima a societatii. o victima a fericirii. zambeste, cineva se uita. mana care flutura de fiecare data, jumatatea ta vesela de mina. coltul de gura schimonosit a zambet. asta trebuie sa afisezi. asta asteapta publicul sa vada. tristetea ta, melancolia din privire, iubirea neimplinita au devenit un lux. acum, iubim in speranta ca cineva ne va crede ca suntem fericiti. mancam ca altcineva sa ne creada satui. daca se poate, cu cat mai putina mancare. si cat mai frumos colorata. gandim sperand ca cineva ne va considera suficient de relevanti incat sa ne citeze. sau nu gandim deloc. e inca si mai popular. ne invartim in cercul asta vicios.
 speram cu o speranta uzata. speranta noastra a devenit speranta tuturor. ne mulam sperantele unii dupa altii. ne indreptam spre un alt an in care, din ce in ce mai mult, speram sa devenim toti la fel. clisee. bine ca internetul a reusit ce nu a reusit comunismul. sa ne uniformizeze valorile.  daca nu le avem, macar sa disimulam. daca a mai ramas ceva uman in noi, daca cumva mai razbate vreo problema existentiala, sa o anihilam. nu e cool sa fim preocupati. in plus, nu da bine in poze.

sentimentul ca nu esti in locul in care esti. hoinarind prin trecut, aproape ca ti-ai dori sa nu mai vina anul urmator.

Finding Neverland

Imi rasuna in minte, pregnant, realitatea cotidiana. As vrea sa am o poarta sa ies. As vrea sa evadez din cotidian. Cliseic. Artificial. 

De fiecare data, cand uit ca exist, evadez intr-o lume a mea. In care eul e linistit. Nu urla. nu se zbuciuma. O lume in care nu exista simtaminte. O lume stramta, in care nu mai e loc pentru nimeni. O lume in care orice nota straina suna disonant, exasperant. O lume care ma protejeaza de mine, ca parte a societatii. O lume in care nu exist eu, exista starea de dincolo de mine. O lume in care nu ma simt nicicum. In care nu exista notiunea de disperare, cum nu exista nici opusul ei. O lume in care nu ma gandesc la fericire. O lume in care orice variatie in sens pozitiv sau negativ ar produce haos. O lume care imi ofera guri generoase de aer, sa respir. O lume care nu ma sufoca... O lume autentica, nu plagiata. O lume unde pot sa fiu, fara sa ma obsedeze imaginea mea reflectata in ceilalti. O lume in care pot sa imi asum durerea, pentru ca am dreptul s-o traiesc. O lume in care nu se ridica fericirea schitata in tonuri indoielnice la rang de virtute.

 Lumea mea e un colt retras de existenta in care, in pozitie fetala, cu ochii stransi, lipiti de pleoape, redevin eu. E o lume in care am dreptul sa uit. O lume in care nu exista sechele, pentru ca nu exista istorie. E o lume in care nu e nevoie de speranta, pentru ca exista doar momentul actual.

E o lume in care omul renaste, cuibarit in clipa.

comert

vanzatorii de iluzii. ii vezi pe toate drumurile. la orice colt. asteapta sa te-asezi putin, extenuat de-atata iures. atunci cand zici ca esti doar tu, cu gandurile tale. atunci cand iti deschizi larg ochii mintii, in introspectie.
a fost odata, ca niciodata, gandul, in stare pura. au fost odata, omul , gandul, si Divinitatea, in armonie. a fost odata ca niciodata, ragazul. acum, fiecare gura adanc inhalata de aer, e infestata cu iluzii. vanzatorii, nici macar nu le vand. nu cer nimic in schimb. ti le-ndeasa pe nari, cand vad ca esti stors de sufllare de viata la vreo rascruce de existenta. hrana fast-food pentru suflet infometat. iti biciuie gleznele, sa continui sa alergi. cu un fel de speranta modificata genetic. speranta ambalata tentant. un balon de speranta. asta ofera vanzatorii de iluzii. fara sa apuci sa-l prinzi in pumni, dispare. crezand ca-l ai, te mai hranesti o perioada cu iluzii. si nu simti foame, nu simti durere. esti amortit. te deplasezi, condus de inertie. crezi ca mai ai speranta, ca mai e ceva dincolo de maine. de fapt, in zilele noastre, nu mai speram. ne-am deprins cu iluziile. jur-imprejur, suflete amortite, consumatoare de iluzii. ce bine ca sunt vanzatorii, peste tot.

in loc de-adio

si as fi vrut sa plec
dar ca intotdeauna
am mai ramas o clipa, sa  privesc.
ai chipul trist. cu ochii umezi.
si cenusa, de flacara stinsa
in privire.

m-am ridicat sa plec.
nu m-am uitat in urma.
dar gheare ascutire mi-au strapuns
sira spinarii.

am plecat.
am fugit de dor.
caci dor e, doar cand sunt cu tine.

acum, sunt plecata, demult.
de asa mult, ca parca, nici amintiri nu am.
doar zile dureroase,
in care plange jalnic
privirea-ti trista, pironita
in sira spinarii.

Prizonier

Asculta cum picura timpul; te-ai pierdut, intr-o mocirla de secunde. Timpul curge din tine. Privesti pierdut, fixand linia orizonului. Lumina lumii se intersecteaza cu lumina sinelui tau. Urmaresti punctul fix, format de intersectia fasciculelor de raze. Astepti. Uneori ai senzatia ca ai obosit. Asteptarea asta, de cand lumea, iti scurge timpul din tine. Te consuma incet. Vizualizezi cu ochii mintii, trupul scurs de suflare de viata, sub un soare dogoritor. Ai vrea sa te misti, dar propriul tegument te tine prizonier. Orice miscare iti cuteaza dureros pielea pergamentata.
Esti obosit. Te extenueaza asteptarea. Gafai. Te sufoci. Iti picura clipe pe tample, siroaie.
 Uneori, te clatini sub greutatea sufletului tau. Simti ca porti ingramadite in trupul tau firav, sufletele tuturor celor care au pasit, intamplator sau intentionat, prin viata ta. Ai senzatia ca ti-au lasat tie sufletul lor, de frica sa nu ii incomodeze. Ca intr-o gara, la bagaje. Se grabeau sa prinda trenul urmator. Multi te-au ignorat. S-au uitat la tine, vadit preocupati de cine stie ce problema existentiala. Privind prin tine. Sperand sa nu zaboveasa prea mult. Altii te-au ocolit. Sau te-au impins la o parte, grabiti. Altii te-au privit cu usor interes. Chiar au stat cateva momente alaturi de tine. Ai avut de cateva ori senzatia ca ar vrea sa ramana. Dar la un moment dat , niciodata dupa prea mult timp, au obosit sa tot urmareasca jocul de raze de la linia orizontului. In mintea lor, te-au catalogat ca nebun. Tu le-ai citit de fiecare data usor scepticismul din privire. Ai suspinat. Cateodata a resemnare, cateodata a regret. Stiai de la inceput ca nu o sa ramana. Locul de langa tine e prea stramt, sa mai gazduiasca alt trup. Pentru suflete insa, mereu se gaseste inca un loc. Ai devenit mii de suflete ingramadite intr-un trup singur. Rar, cate o privire ratacita, iti fixeaza privirea, de dincolo de linia orizontului, de la mii de ani lumina departare. Alteori ai senzatia ca in jurul tau s-a ridicat o fortareata de priviri fixe. Ai asteptat in zadar sa vina sa si le recupereze. Pare ca au uitat unde si-au lasat lumina din privire. Nu stiu ca nu mai au suflete. Ti le-au lasat tie, sa le lupti cu greutatea. Poate de asta au si ajuns asa departe, inaintand neobisiti... viata le este mai usoara, de purtat.
Tu in schimb, iti simti trupul din ce in ce mai greu. Iti sprijini slabiciunea de toti peretii ce te tin prizonier. Esti extenuat, mereu aliniat la plecare. Inca mai picura, cu ecoul exasperant al unei picaturi chinezesti, timpul.
Cine stie cat timp...

Scrijelit pe oglinda 3

era intunecat si ploua. cand mai marunt, cand mai accelerat.
statea in pat si nu se gandea la nimic.
e bine sa ai mintea golita uneori. in stanga ei, blestemata de oglinda.
"macar de m-ar lasa singura, cateva minute..." se gandea. si rase. "sa cer oglinzii sa plece e ca si cum mi-as ordona,  insami, sa ma las singura."
isi aminti de portretul inceput cu cateva zile in urma. il incepuse de fapt, cand incepuse sa i se contureze constiinta de sine. in urma cu cateva zile hotarase sa schiteze, sa aiba dovada de necontestat. sa se priveasca pe sine, fata in fata cu ce-a trait. sa vada cat s-a schimbat. sa faca schita aia imperfecta si sa sparga oglinda. sa lase peretele gol.
se invartea de pe o parte pe alta. nu era inca sigura ca poate se renunte asa usor la atata amar de trecut. asa, tremurat, cu conturul incert, dezagreabil pentru cei mai multi critici avizati, cum era portretul din oglinda, se atasase intr-un fel de el. era ea.
acum, statea in pat, privind spre oglinda. mai avea inca atatea sa ii spuna... inchise ochii si incerca sa isi imagineze viata fara chipul din oglinda, urmarind-o obsedant. poate ca va fi cu adevarat libera cand nu va mai privi la sine.
se ridica in capul oaselor. stranse usor din ochi. nu era soare. dar se oprise ploaia si se luminase putin.
privi in sus. "oare cat mai dureaza pana imi voi da drumul sa plec?" o sufoca dorul de libertate.
blestematul de chip...

Scrijelit pe oglinda 2

A fost odata.
Nu o sa mai fie. Nu ii e dor.
Vrea sa spuna sa se elibereze. Niciodata nu a spus. E adevarat ca nu ai intrebat-o. E adevarat, ca la un bilant, concret ramane doar tacere. Adica mai nimic.
Te obisnuisei sa nu ii dai drumul, sa fie dependenta de tine. Se obisnuise cu dependenta.
Erai al ei doar pentru ca ea era a ta. Nu stiai ca te iubeste. Stiai doar ca iti zice asta mereu, fara sa o intrebi. Niciodata in fata. Mereu printr-un mesaj la o ora tarzie. Mereu expediat cu ochii inchisi, cu 10 minute de latenta nesigura, cu degetul suspendat pe butonul de expediere. Mereu, precedat de furtuna . Niciodata gandit la rece. Trimis sub impuls de moment. Reactia asta de neputinta, era ciclica. Era rezultatul a cine stie cate zile de refulare.
Spera sa nu raspunzi. Ii era rusine.
Te-a intrebat de ce. Mereu. Acum inca ar vrea sa stie. De curiozitate.
Atunci, era de viata si de moarte. Ai lasat-o sa moara.

*********************************************************************************
Se uita in oglinda. Aproape ca nu stie pe cine priveste. Incearca sa schiteze conturul. Parca e altul in fiecare dimineata.
Ar vrea sa pastreze macar ceva, de pe o zi pe alta. O sa termine vreodata schita in ritmul asta?

Scrijelit pe oglinda

era alta viata atunci. era mai mult gol, dar mai multa prezenta. erai tu, un oarecare. era intuneric. in suflet. semiobscuritate in camera. erau doua maini, care se descopereau prima data, asa. sau poate doar a ei descoperea ceva. a ta, pipaia. ca de fiecare data. era cine stie a cata victima. ea isi inscriptiona sufletul tau pe palma. sa il mai poarte putin, sa il mai aiba cand nu vei mai fi, sa ii ramana ceva in loc de nimic... tu ii aveai mana subtire, cu degete interminabile, cu inscriptii de pix, sursa de inspiratie pentru cine stie ce examen stresant de peste zi, cu conturul unghiilor ranit, de ea insasi, in momente de singuratate si depresie... mana ei, martora a atator iubiri pierdute, capabila sa cuprinda atata viata, inzestrata cu atata iubire de care se pare ca nu a avut nimeni nevoie. ii cuprindeai viata doar cuprinzandu-i mana. ti se oferea toata, doar daruindu-ti mana... tu nu vedeai viata din ea. nu citeai nicio poveste. nu vedeai foamea dupa iubire. nu aveai ochi pentru sufletul de copil neiubit, cuibarit intr-o strangere timida de mana. tot ce-ai vazut in mana ei, era variatie anatomica. doar o mana nepotrivit de subtire. doar niste degete infinit de lungi. si carne, multa carne.
cine era vinovat de data asta? ea, ca te-a iubit. poate. ea, ca a mai crezut. ea, ca stia ca nu trebuie sa mai creada. ea, ca de fiecare data.
a plecat, cu mana murdara de sufletul tau. era dimineata. se ruspese vraja. lumina asta, e facuta doar sa descopere mizeria. imbacseala. si-a adunat sufletul ravasit, aruncat in fiecare colt de camera. nu-i nimic.
s-a spalat suspinand. cu mult sapun. era aproape maine si nu te mai iubea.

Despre oameni, iubire si umbre

In ziua de azi, nu mai iubim oameni. Iubim umbre. 

Sa nu zica cineva ca generatia asta nu stie sa iubeasca. Doar ca, undeva inainte de prapastia ce ne desparte de vremuri trecute, s-a pierdut formula. Nu mai stim cum sa iubim.

Acum, iubim mult. Mult, putin. Fragmentat. Iubim partea din noi, reflectata in altii. Iubim cate ceva din fiecare  si din intreg, nimic. In final, nu iubim pe nimeni. Nici macar pe noi.

Iubim devreme. Iubim, cu o fiinta goala de o iubire pe care nu ne-a oferit-o nimeni la timp. Iubim devreme pentru ca am cresut, fortat, prea repede. Pentru ca am alungat copilul din noi, speriat de singuratate.  L-am inlocuit cu omul mare din lipsa iubirii oamenilor mari. Am invatat sa iubim ca oamenii mari, prea devreme. Ne-am ales cu inimi frante. Asa incepe iubirea in generatia noastra. Inima franta si gust amar.

Am devenit umbre. Umbre, cu reminescente de frumos. Caricaturi ale unor copilarii pierdute. Umbre de copii cu suflet de oameni mari. Am trait mult si prea devreme. 

Inca iubim. Iubim mult. Iubim visand. Dar niciodata nu traim iubind. Suntem mereu ratacitori, intr-o iubire care-a fost. Iubim povesti trecute. Proiectii mentale ale omului IUBIT. Iubitul-om, al nostru. Inepuizabila sursa de visare si frustrari refulate. Omul care ne-a invatat sa nu stim sa iubim. Omul care a luat toata iubirea pe care a fost capabil sa o stoarca din noi si a lasat nimic. Doar gol. 

De-atunci, e mereu gol. Gol pe care ne mintim ca il umplem in fiecare seara, cu iubire carnala, de proasta calitate, dar care se simte mai pregnant in fiecare dimineata de singuratate. Aproape ca am vrea sa ramana oricine, aproape ca am putea sa iubim umbra care ne ofera iefin iubirea, macar de s-ar umple forma aia, urma proaspata de altul, macar sa de n-ar mai fi gol... 

Nu o sa mai iubim niciodata ASA. Sufletul, e ingropat in acelasi colt fragil unde ne-am refulat iubirea pentru OM. Am ramas umbre, storcatoare de suflet pentru oameni. Umbre care, poate, vor mai trezi sentimente frumoase in oameni. Dar care vor trece neobservate prin viata altor umbre. 

Nicio urma. Doar fractiuni de secunde. 

Eu mie

am sufletul amputat. nu stiu unde sa imi ascund durerea. nu stiu care colt de existenta ar putea sa ma primeasca, sa ma ascunda, sa ma acopere, sa ma inghita, sa nu mai fiu... nu pot sa urlu de durere. mi-am inghitit refularile. mi-am gravat chipul cu neclintire. am doi ochi goi si doua buze pecletuite. sunt reminescenta unui chip inecat. dincolo de masca, genele au incetat de mult sa mai fluture. pupilele sunt dilatate. dar cercurile lor obscure nu mai oglindesc suflet. dincolo de masca, neregularitatile chipului sunt anesteziate. fa-ma sa simt, daca mai poti, viata! te provoc...
Doamne, de ar fi cerc macar... de m-ai lasa macar sa ma invart in cerc... este doar o blestemata de linie franta, pe care o traiesc, masinal, ritmic, egal, exasperant... o linie care incepe azi si se termina la jumatatea granitei cu maine. si mereu, timpul asta mort, cu care nu stiu ce ar trebui sa fac. nu-l leg de ieri, nu-l leg de maine. e trasat de o mana tremuranda, de destin batjocoritor, in timp ce se tavaleste de ras. rade de mine. cu o mana mazgaleste si cu cealalta ma impinge. nu cad Blestematule! echilibru fragil, intre agonie si nimic.
invata-ma, Oricine-ai fi, sa mor sau sa traiesc. ia-mi viciul atarnarii in gol. desfa-mi plumbul ce imi imobilizeaza gleznele si lasa-ma sa zbor... sau reteaza-mi aripile pentru totdeauna sa uit ca le-am avut vreodata. lasa-ma in existenta plana, de pe o zi pe alta... refuza-mi, Divinitate, extazul, si-arunca-ma, o data pentru totdeauna, in AZI. nu vreau nici IERI, nu vreau nici MAINE. vreau doar sa nu mai sper, vreau sa ma vindec de speranta, vreau sa nu ma mai doara...

Metamorfoza

si poate ca-ntr-o zi, iubite
o sa te uiti la mine,
o forma fara fond.
umbra a unui alt eu,
din alta era
cand nu se inventase piatra.
cand eu eram fluid
prelingandu-ma
pe centimetrii nesfarsiti de suflet.
poate ca-ntr-o zi
iti vei dori sa fii sorbit
macar o fractiune din dorinta
ce ma facea sa zbor
din orice colt de existenta
spre bratele-ti pietrificate
de negare.
poate ca-n ziua cand palpandu-mi aducerea aminte
va rasuna a gol
 stana de piatra
incremenita, rece
a ceea ce-am uitat sa fiu,
vom plange amandoi,
fara lacrimi,
stane de piatra;
ca-i tarziu.

te am in suflet. si imi tii de cald si de bine. cateodata imi asterni lacrimi pe obraji. de frumos, ca mai simte inca sufletul meu. ca nu a amortit. ca nu l-a inghitit inca viata din jur. lacrimi ca nu esti pentru mine. ca suntem diametral opusi. ca nici nu indraznesc sa recunosc ca te port cu mine, ca tot ce o sa fim vreodata, e negare. as vrea sa pot sa spun cu voce tare ca te iubesc, cuiva, oricui. macar mie. as vrea sa imi dai voie sa iti spun, macar privindu-te in ochi, fara cuvinte. as vrea sa nu mai fie absurd.
nu pot sa uit. nu acum. nu curand. nu vreau sa uit, pentru ca vreau sa pastrez momente, nu sa le irosesc pe nimic. vreau sa ma cuibaresc in ele cand imi e frig. ti-as cere sa nu uiti nici tu. dar stiu ca exista un timp anume pentru orice sentiment. tu l-ai avut pe al tau. al meu e acum. e posibil sa nu ne suprapunem niciodata.
o sa te mai iubesc putin, fara sa spun. in liniste, inchisa in mine. nu rade de copilul asta naiv :)