lumea se misca indiferent, dupa reguli haotice, fara repere sau coordonate...in cadrul meu alb negru, in filmul asta mut, e atata viata, e atata nestatornicie si atatea priviri imbulzite, atatia straini carora le pasa de o aparenta precis conturata, de un amestec de forme diverse... formele striga, siluetele se amesteca, se confunda, se transforma...si pierd sirul, imi pierd gandurile, am uitat numaratoarea inapoi si vreau sa raman suspendata, vreau sa ies, vreau sa dezertez dar cerul si pamantul m-au prins la mijloc si nu ma lasa sa zbor sau sa ma afund...de ce am dreptul la viata daca nu pot sa fiu libera, de ce respir daca aerul ma sufoca, de ce cu fiecare rasuflare adanca, de disperare, ma ancorez mai concret, mai tragic in viata...de ce mi se serveste doar hrana ieftina, doar stimulente pentru senzatii, sa-mi hranesc forma viciata cand sufletul meu e atat de bolnav, atat de infometat si in marea asta pe care plutesc in deriva, peste realitati cotidiene, este doar otrava ce il omoara... sa imi ramana trupul, atat de viu, cu suflet muribund...
de ce pot sa iubesc, cand iubirea e un sentiment subiectiv, cand nimeni nu ma crede, cand doar eu stiu ca pot... dar sunt prea obosita sa mai sper si ma multumesc cu resturi. nu mai caut scopuri inalte, pentru ca daca exista substituenti, daca ni se ofera carnalitate, vulgaritate, le devoram lacomi si suntem prea satuli, prea anesteziati sa mai luptam...
fiecare poveste se termina brusc, fara final, fara framantari, mecanic, doar ca sa ma catapulteze violent in alta, intr-o invalmaseala din care nu reusesc sa inteleg nimic, si tu ramai mereu in urma...instrainat,obosit, capituland... pentru ca exista distante, exista circumstante, dar niciodata piedici care sa rupa brutal doua suflete, decat cand ele renunta mutual la lupta.si noi am renuntat chiar de la inceput.