cel mai sfasietor dor... nu e dorul de departare. nu are legatura cu departarea. distanta e relativa, mica, infima... departarea pot sa o iau dintre noi, sa o strang in pumn, sa ii storc suflarea de viata, sa ii anihilez puterea. departarea e un dusman invins.
macar de ar fi, acum, distanta. mi s-ar potoli sufletul. s-ar ineca. neputinta e vecina cu resemnarea.
dorul de apropiere nu are nimic din resemnare. e neputinta dusa la extrem. e un strigat, un urlet, un racnet launtric, e vuiet in mintea mea, e suflet ravasit si mai presus de toate, e tacere. tacere si lupta. lupta si tacere.
ma lupt. cu mine, cu dorul, cu tine, din mintea mea. ma lupt, sa te neg. ma lupt sa ma conving ca nu existi. ma lupt sa nu ma mai leg de idei. ma lupt sa ramana ceva din suflet, dupa implozia de dor. ma lupt.

sunt lucruri pe care le pierdem , pur si simplu. exista momentul in care am pierdut, lucrul ala, suferinta aia cu care ne obisnuisem atat de mult, cara facea parte din fiinta noastra, durerea aia cronica, la care ne placea sa ne raportam, in momentele de singuratate cand cea mai mare nevoie e o durere, de disecat. am pierdut-o, nu cand imi doream cu toata fiinta, nu atunci cand durea, nu cand consuma viata din mine. am pierdut-o cand ma obisnuisem cu gandul ca e acolo, ca nu va pleca niciodata, ca ma identific cu ea, ca e a mea asa cum, la randul meu, sunt si eu a ei. pur si simplu a venit ziua cand am cautat-o si nu mai era. fara cicatrici, fara repercursiuni, fara durere. s-a desprins din mine, cand am incetat sa ii scrijelesc noi sensuri in fiecare zi, pe o rana inca nevindecata.. a plecat, ca sangele inchegat ce persista o perioada pe umbra de rana cicatrizata si apoi cade, pierzandu-si sensul. am vrut sa te mai iubesc, cu toata fiinta mea. am zis ca data nu te mai iubesc pe tine, pot sa iubesc doar ideea ca ai fost. sau sa iti iubesc neputinta de a gasi frumosul si binele din mintea ta, sa incerc sa fiu eu pentru tine binele si frumosul. am crezut ca pot sa te iubesc, doar pentru ca prin tine, pot sa imi rasfrang dorinta din suflet de a iubi neconditionat.
vreau sa te iubesc, asa cum esti acum, strain de mine. dar privind la noi, doi instrainati, ma conving, cu fiecare moment,  ca ne mai leaga doar un mare "nu a fost sa fie"...

pentru lucrurile pe care nu le spun, desi le am in suflet... pentru momentele cand aleg sa imi revars uratul din suflet, asupra persoanei care merita cel mai putin de pe pamant. pentru momentele cand fac lucruri care stiu ca te intristeaza, dar aleg sa le fac, ignorand. pentru fiecare moment cand am vrut sa iti spun cat imi pare de rau, pentru ce sunt, pentru ca nu sunt suficient, sa merit dragostea ta, pentru momentele care am preferat sa imi cufund regretul singura, in lacrimi lase, in loc sa recunosc si sa ma ierti, cum faci de fiecare data. pentru toate imbratisarile pe care nu ti le-am oferit, desi sufletul meu se sufoca de dorita. pentru toate momentele in care mi-am ascuns durerea in brate straine, in loc sa ma ascund in singurele brate de pe pamant, capabile sa incalzeasca si sa aline. pentru toate momentele cand o sa mai gresesc, constient sau nu, stiind ca tu esti atat de buna sa ma ierti, oricand, oricum as fii. pentru ca nu sunt acum cu tine, sa iti spun ca nu o sa incetezi niciodata sa fii cea mai importanta persoana din viata mea. iarta-ma, de o mie de ori, iarta-ma mama scumpa!

Oameni

ador sa privesc lumea din exterior... sa ma uit, fara sa ma vada. sa imi imaginez ca sunt invizibila, in timp ce strabat strazile, fara tinta...sa vad ce face omul, cand crede ca nu este privit. sa examinez chipuri preocupate. sa traiesc prin fiecare om care, ramas singur,  eliberat de necesitatea de a fi altcineva, de dragul interlocutorului, de dragul aparentelor, isi sugraveste sufletul pe chip. cu linii si curbe neregulate, cu pensula intr-o mana tremuranda, cu culori pale sau, din contra, cu rosul aprins al faptelor de care nu e prea mandru. singuri, pe un drum de anonimi, fiecare devenim omul din noi. atunci, orice frumusete fizica paleste, in fata unui suflet curat reflectat pe chip. orice frumusete ce fura privirea, atunci cand se stie admirata, este anulata de frumusetea omului care, inconstient de farmecul durerii rasfranta asupra fruntii brazdate de riduri, traverseaza universul strazii pustii, cu o tinta numai de el stiuta.
ador sa privesc oamenii care cred ca nu sunt priviti niciodata. care cred ca trec prin lume neobservati, oamenii care cred ca nu au nimic de spus, dar a caror simpla prezenta reprezinta o sursa inepuizabila de vise. oameni care nu isi spun povestea, dar si-o intiparesc pe fruntea plecata, pe pasul nesigur, pe mana tremuranda. oameni care iubesc, fara sa-si tradeze iubirea decat printr-o privire vie, ascunsa de gene sfioase. oameni care sufera doar cu gene usor umezite, ca pentru ei si nimeni nu le ghiceste durerea. oamenii cu adevarat inteligenti, care nu spun niciodata nimic, dar care au capul plecat de greutatea sirurilor infinite de ganduri. oameni fericiti in simplitatea lor. oameni curati. uitandu-ma la ei, ma doare ca undeva, pe un drum intortocheat, dintre ieri si acum, am uitat sa fiu un astfel de om...

Singuratate

cateodata ignor. cateodata sunt atat de obisnuita cu gandul, ca nu mai constientizez ca e acolo, ca o umbra neagra ce ma urmeaza, oriunde, oricat incerc sa scap. cateodata, devin atat de constienta de el, creste sub privirea mea disperata, ca aproape se desprinde din ganduri, din mine si pentru cateva momente devine destin, iminent. de parca orice directie as urma, oricat as incerca sa ma ascund, ma asteapta undeva, la un punct terminus, ranjind batjocoritor de eforturile mele disperate.
cateodata, vreau pur si simplu sa nu mai fiu atat de convinsa de realitatea ce mi-o plasmuiesc. imi doresc sa smulg gandul dureros, de frica sa nu il materializez. imi doresc doar sa ma eliberez,pe mine, de el. dar atunci, ironic, monopolizeaza orice alt sentiment de bine si frumos din mintea mea. si ma trezesc, intr-o camera obscura, fara supapa de comunicare cu exteriorul, fara ferestre si raze de speranta, fara lumina si caldura, un om si un gand, fata in fata. unde sa ma ascund?
 mai pregnant decat o realitate, pe care pot sa o infrunt. mai dureros decat prezentul, e perspectiva. sa fiu, oare, condamnata sau ma pecetluiesc, eu insumi, mai neinduratoare decat orice sentinta?

cateodata, am sentimentul ala de singuratate. nu oricare. sentimentul de singuratate dupa ceva ce am avut. sentimentul ca cineva a fost acolo si l-a umplut, candva, in alta viata. intr-un timp apus, in care nici macar mecanismul memoriei nu mai are acces. o forma goala, in forma de cineva, cicatrizata, din care a ramas doar o senzatie. o nostalgie, dupa ceva ce ma obisnuisem sa faca parte din mine. nici nu stiu daca era bine sau rau. poate nu o sa aflu niciodata. cert e ca imi e dor si nimic din acum nu poate sa suplineasca.
poate ca obiectul dorintei mele nu e nici macar persoana. poate nu e material. poate e sentiment. poate simteam, pe atunci. poate ca nu ma conducea inertia de pe o zi pe alta. sau poate imi lipsesc eu mie, pe vremea cand traiam. pe vremea cand inca , libera de momentul actual, puteam sa mai caut. ingramadita in realitati cotidiene, intr-un acum palpabil, doar exist.

cateodata obosesc, de mine. de viata. de alergare. de ganduri. cateodata as vrea sa fie lucrurile simple. cateodata, tot ce vreau e sa ma descopar lumii, asa cum sunt, un suflet ratacitor, nestatornic, nestiutor, naiv. fara masti, care sa imi acopere nesiguranta. fara aparente, care nu fac decat sa ma inchida pe mine in mine, iremediabil. e greu, ne-am deprins atat de mult sa ne nuantam sinele, incat aproape ca nu mai stim cine suntem, nici cand suntem singuri. un eu cu sinele lui, straini. atat de straini de noi, incat nu ne mai auzim gandurile. nu ne mai recunoastem simtamintele. ne-am deprins sa ne dictam ce sa simtit, cum sa simtim, ce sa uitam, cand sa credem, cand sa renuntam incat nu mai stim nimic de noi. suntem eu si cu mine, doi straini.
conteaza, nu-i asa, mai mult cantitatea de orgoliu decat goliciunea din suflet. de ce sa alegi sa crezi si sa fii vulnerabil, sa te expui, sa fii ranit cand poti sa respingi si sa fii la adapost? de ce sa lupti cand poti pur si simplu sa lasi lucrurile sa se aseze, timpul, sa nu ierte? de ce sa iubesti, cand poti sa te obisnuiesti, intr-o stare de confort, cu ce este la indemana... de ce sa ierti, cand poti sa uiti? sa ignori urma, proaspata, de altul, din fiinta ta.
e prea complicat, sa crezi, sa asculti, sa ierti, sa fii cum esti, cand esti doar tu cu tine. ne raman mastile, sa ne acoperim singuratatea.

in tristete. in noapte. intr-un adio, repetat, masinal, pana la refuz. te regasesc, de cand ai plecat din mine. in fiecare blestemata de melodie pe care o fredonez involuntar. in fiecare citat despre iubire, bine, frumos care imi trece prin fata ochilor.
de cand cu tacerea din jurul nostru, ma bucur de ea cum m-as bucura de tine. e liniste din nou. e bine ca ai ramas tu, frumos, pentru mine. poti sa ma stergi, din fiecare colt de viata unde am reusit, in atat de putin timp,sa pasesc. poti sa blestemi momentul cand am intrat cu pasi profani. dar sa te stergi pe tine, din amintire, din tacere, din ganduri, toate ale mele, niciodata. fara sa am dreptul, impotriva vointei tale, ramai.
ma bucur de fiecare clipa de singuratate, ca doar in ea te regasesc. ma bucur, hoinarind fara directie. cu tine in gand, am descoperit voluptate in tristete. o savurez, ca o placere interzisa, de care dispun abuziv.

as vrea sa fie cuvinte, sa existe regrete, sa existe forta, in cuvinte, in regrete... sa existe ceva, mai putenic ca tacerea, sa stearga durerea asta si sa inghita tacerea. as vrea sa am puterea sa imi cer iertare si sa existe iertare pe pamant, sa imi acopere vina. dar sunt lasa. nu pot nici macar sa neg. nu pot nici macar sa ma aplec, in fata ta, sa ma uit in sus, la cine esti si sa te implor. am sufletul, mut, pecetluit de vina.
as vrea sa imi explic de ce tac, cand sunt atatea de spus. de ce, cand inca se mai putea, am tacut si atunci. de ce nu m-am dezvinovatit, cand existau circumstante atenuante. mi-am dat seama ca, oricat as incerca sa o diminuez, o vina e vina si incercand sa ii gasesc scuze, nu fac decat sa ma murdaresc in continuare. imi pare rau, ca in tacerea mea ti-am lasat posibilitatea de a crede orice. indraznesc sa sper ca pui macar un moment la indoiala.
iti zic adio, cu mintea, ca ratiunea imi zice ca nu se poate altfel. as vrea sa existe ceva, dincolo de ratiune, care sa imi dea dreptul sa te mai proiectez in viitor.

Dor

Dor... cred ca niciodata nu am cunoscut cu adevarat sensul.Nu, dorul nu e sentiment. Nu e abstract. Nu se simte, se are. Nu se traieste, se poarta. Pe umeri. Pe pleoape. Pe obraji. Pe gene. Pe brate. Pe suflet. Nu, iubire, nu o sa iti mai spun ca imi e dor. O sa iti zic ca port dor, pe fiecare centimetru de piele. O sa iti zic ca dorul ma are, ca e mai mare, mai puternic... ca sa fie el in mine, ar trebui  sa il am sub control, mic, cuibarit intr-o parte de suflet... dar nu, eu sunt parte dintr-un dor, imens, atotputernic, de tine. Ma inalta, ma coboara, ma cuprinde, imi da drumul, in gol, ma umple, ma secatuieste, ma scufunda, in tine, in noi... Si nu, nu sunt nefericita. Sunt fericita ca imi e dor. Pentru ca dorul asta, e de tine. Ne leaga, mai presus de orice distanta. Cand am dor, stiu ca te am pe tine, la capatul lui.
Nu, fara indoiala, nu am mai avut niciodata dor. Si e atat de bine... si inca bine nu e cuvantul, pentru maretia cu care imi acoperi sufletul. E cerul aproape de mine si il ating, si il respir, si e atat de mult albastru, ca simt pleoapele grele, dar nu stiu cum sa fac, sa nu pierd nicio farama de senin... Asa este dorul tau...

http://www.youtube.com/watch?v=gBcQjTKAOQI

Tin ochii deschisi, larg deschisi, dar nu pot sa cred. Cum lucrurile au devenit dintr-o data simple. Cum toate framantarile au incetat, subit. Cum plutesc, deasupra a tot ce m-a nelinistit pana acum. Fara sensuri ascunse, fara crize existentiale. Ai aparut, sa imi linistesti nestatornicia. Nu stiu de ce oamenii se complica atat de mult, cand sensul e atat de simplu. E iubire. Atat.
De ce lumea ascunde iubirea? S-a intamplat sa inteleg intr-o secunda. Am daramat toate filozofiile si m-am gasit descoperita, fara instincte de conservare, fara masti de protectie, complet vulnerabila, si fericita. Am descoperit, ca o revelatie, ca am voie sa iubesc si ca am voie sa vorbesc despre asta. Nimeni pana acum nu m-a lasat. Aveam doar o fiinta prea plina. Credeam ca daca iubesc sunt slaba. Credeam ca nu merit sa fiu iubita. Acum nu mai cred nimic. Doar astept si nu ma indoiesc.

Adaptare

Incerc sa gasesc cuvinte sa descrie. Dar sunt prea putine, prea goale. Si poate ca incercand sa descriu, sa palpez sentimentul, ii reduc din intensitate. Imi e frica si imi e bine. Cum esti tu? Extraodinar. Fara dar si poate, fara nicio nota de subsol, fara plusuri si minusuri. Ma intreb ce am facut sa merit sa te intalnesc. Sunt doar eu, cu prea multe ganduri, tacuta si absenta de cele mai multe ori. Inerta. Credeam ca am uitat sa simt. Am refuzat sa mai simt, din instinct de conservare. Am fost contrazisa, de tine, frumos. Se intampla sa intalnesti oameni care te fac sa simti ca nu mai ai

 nevoie de nimic altceva, niciodata. Ca ceea ce ai e mai mult decat meriti. Care te fac sa iti doresti sa

 ai mai mult de oferit, ca ceea ce esti nu e suficient. Nu vreau sa spun vorbe mari de care sa para ca 

nu sunt constienta. Sunt constienta de ce spun si ce simt. Am simtit ca esti o astfel de persoana.

 Atat cat a fost, putin, in momentele alea am simtit ca nu as mai avea nevoie de nimic altceva sa fiu 

fericita. Nu ma mai gandesc mai departe, pentru ca indiferent daca o sa imi fie greu, ca a fost prea 

putin, o sa apreciez mereu ca ai fost tu asa cum esti, ca ai oferit, ca m-ai tinut langa tine. 

Mi-as dori atat de mult sa imi iau toate gandurile. toate simtamintele, senzatiile, fiorii si 

sa le transpun in cuvinte, sa pot sa iti arat putin din cat de cald i-a fost sufletului meu langa tine. Te 

iubesc oricum, te-am iubit si inainte sa te cunosc, pentru ca intr-o forma sau alta ai fost cuibarit in 

mine, o iubire latenta, asteptand sa infloreasca. Nu te cunosc de acum, esti in mine de cand lumea. 

Iubirea asta a avut nevoie de tine sa iasa la iveala. Nu te iubesc decat pe tine , iubesc totul in jurul 

meu. Iubesc ca sunt in viata si iubesc ca te am in minte. E genul de sentiment care ma determina, 

fara posibilitate de impotrivire. sa scot omul bun din mine, de acolo de unde il abandonasem,

crezand ca a murit. Si nu, nu e o poveste de dragoste de 3 zile. E pentru totdeauna, izvorata intr-o 

clipa:)

"Don't forget to fall in love with yourself first!"

     nu pot sa descriu exact ce simt. e frustrare, e furie, e disperare, e dezamagire si as vrea sa fie un sentiment care sa le cuprinda pe toate si sa aiba un nume, sa pot sa il idenfitic macar, sa am cu ce sa lupt. sunt multe si vin din toate partile. sunt multi, multi din ce in ce mai multi. si inima mea e mica, si e prea plina. si s-au inghesuit ei, multii si eu... eu nu mai stiu nimic.
      ma intreb de fiecare data cand ma coplestesc sentimente, diverse, cum inca mai pot sa ma incred orbeste. de unde mai am energie sa ma entuziasmez de fiecare cuvant frumos. de unde mai am resurse de naivitate sa ii cred pe toti pe cuvant. nu am dreptul sa cer nimic, de la nimeni. sunt singura vinovata ca oamenii ma dezamagesc, pentru ca doar eu ofer credit tuturor. ei nu garanteaza, doar arunca vorbe, in doi peri. fara sa auda ce zic, fara sa ma vada.
     imi simt inca putin din inima zdrobita. a mai ramas ceva, pana sa moara. nu mai sunt lacrimi. e doar agitatie, imi tremura sufletul, si furie. as vrea sa tip. poate asa o sa ma aud si eu si o sa incep sa ma vad pe mine, sa ma iubesc pe mine in primul rand. pentru ca in final, dupa toate povestile esuate,imi  raman doar eu.

"iubesc, am curaj si ma tem..."

    nu mai sunt eu. alt nume...dupa atatea nopti. un milion, si inca mai multe identitati. cati de tu am iubit... si totusi.

    am stat langa tine. am asteptat tacuta, in mintea mea, sa ma descoperi. tacerea mea n-a spus prea multe. lucrurile si-au urmat cursul firesc. ai ajuns unde ai vrut, cand ai vrut, cum ai vrut, cat ai vrut. eu? am ramas aceeasi, in mintea mea. cu trupul mai murdar. nu, nu mi-ai trezit trupul, te-am mintit. printre atatea amagiri, ce mai conteaza una in plus? tu ai mintit ca vrei sa imi descoperi...ce se ascunde in tacere. tu ai ramas cu mine, murdarit pe palme. eu am ramas cu tine in minte. ma mir cum ai mai incaput, printre atatea alte ganduri, printre atatia de alti tu, printre atatia altii... ce sunt eu vinovata, ca inca am iubire, si ca esti atat de fermecator cand dormi? nu spun ca te iubesc, e mult, dar as putea, daca o noapte intreaga m-ai lasa sa imi intiparesc pe pupila sublimul tau, cand dormi. as putea sa te iubesc doar pentru atat.
intr-adevar, dupa unele nopti, nu am mai fost aceeasi. m-am schimbat de atatea ori, incat imi este greu sa spun cine sunt, cea de-acum.

    dupa noaptea cu tine, mi-ar fii placut sa nu mai fiu aceeasi. sa mai fie iubire, si sa uit ca sunt rece. dar am ramas la fel.
                             "si totusi, exista iubire..."

Gol

          Multa tacere si sentimente amestecate. Durere, redusa la tacere. Cuvinte, furii, frustrari, scrum. Si daca stau sa privesc ruinele, cat de multe au fost si ce putin a ramas, nu ma mai cred. Nu mai cred sufletul, cand imi spune orice. Nu imi cred mintea. Ce amintiri? 

         Iubirea, unde este? Am iubit mult, des, foarte des. Cu fiecare por, cu fiecare ultima suflare. Am iubit povesti mici si mari, am iubit ani, ore sau minute cu aceeasi intensitate. Am iubit mana care s-a intins sa ma ridice din mocirla, doar ca sa imi dea drumul si sa ma priveasca cum ma afund din nou. Am iubit orice privire aruncata, am iubit orice umbra de compasiune. Am iubit cu o nevoie disperata de a-mi goli fiinta, prea plina, sufetul debordant. S-a terminat iubirea. 

        Si tu, oricare tu? Si voi, toti care v-ati sters bocancii si ati lasat in urma tot noroiul?

Ratacitori

privesc in jur. privesc la tine, privesc la mine. tu?imaginea unui om ratacit, deprins cu ratacirea lui, care nu stie ca mai exista cale de intoarcere, care nu cauta sa se intoarca. care nu mai incearca sa se salveze, pentru ca efectiv nu mai cunoaste notiunea se salvare. 

eu? imaginea altui om ratacit, in alt cadru. departe de tine, in alt film. ratacita pentru ca am aflat unde e salvarea. ratacita pentru ca punctul terminus e prea departe, e prea greu de atins. ratacita, de la atata zbatere dupa adevar. ratacita, pentru ca m-a complesit perfectiunea, imposibila. ratacita pentru ca stiu ca se poate si altfel si totusi... ma complac. ratacita, pentru ca am renuntat sa lupt, pentru ca mi-am asumat din start infrangerea. ratacita pentru ca nu mai iubesc, pentru ca mi-am asumat goliciunea, pentru ca am ales palpabilul, pentru ca am obosit, pentru ca e mai usor asa, pentru ca sunt lasa.

lumea, privind la noi, nu vede nicio diferenta. nu vede cum te minti, inconstient, de atata timp, ca nu te afunzi in desis, ci esti aproape de carare. nu ma vede ca m-am afundat in intuneric cu buna stiinta, pentru ca drumul era prea greu de urmat, si am renuntat. 

vede doar doua suflete, identice, egal  fara speranta. 

Rotatie

Ce caut? ma intreb, ravasita
cu gandurile valvoi.
nu sper sa mai gasesc,orice.
am scormonit, aici, atunci
mereu.si de prea multe ori.

dar daca intr-o zi o sa refuz
sa ma invart concentric
in jurul axei tale; si-o sa raman, inerta,
sa te-astept. o sa mai treci
din cand in cand
sa ma surprinzi contemplandu-ti
ratacirea?

cateodata, ma intreb:care din noi s-a ratacit de fapt?

Nu cred in coincidente absurde. Cred in momente oportune. Si in fericiri de o clipa. Si mai cred ca omul e pur, primordial, doar in iubire.

Liniste...

     IUBESC MAREA.  MAI MULT DECAT ORICE. IUBESC MAREA CAND TACE. MAREA TACE MEREU, CHIAR SI CAND E AGITATA. AGITATIA MARII E MUZICA. E POEZIE. E SUBLIM. E LINSTE, LA SUPERLATIV.         
      NU IUBESC AGITATIA DIN JURUL MARII. NU INTELEG DE CE OAMENII SE AGITA, CAND MAREA, MAREATA, TACE. NU INTELEG CUM OAMENII POT SA SCOATA SUNETE PROFANE IN FATA MARII. SA SA INECE IN ALCOOL, IN LOC SA SE CUFUNDE IN MARE. OAMENII, CU PRIVIREA TULBURE, NU MAI VAD MAREA. NU SE MAI VAD NICI PE EI, SCHIMONOSITI, IN MARE. POATE DACA S-AR VEDEA, AR CUPRINDE , ZGUDUITI DE RUSINE, MAREA IN PUMNI SI-AR LIMPEZI CHIPUL INTINAT SI-AR IMPLORA IERTARE. MAREA I-AR IERTA...
     OAMENILOR NU LE E RUSINE SA FOLOSEASCA MAREA MEA, CA PRETEXT. SA URLE, SA SE DEZUMANIZEZE, . OAMENII NU O IUBESC. NU SE IUBESC NICI PE EI.
     
     PRIVIND MAREA ADESEORI IMI E RUSINE CA SUNT OM...

imi amintesc de atunci, de parca nu ar fii trecut timp. nu timp, caci timpul uita. nu iarta. asterne. praf. uitare. asterne dorinte, altele. sau poate nu uita, dar se preface, cu perfidie. se uita la tine in gol, sa te recunoasca sufletul meu, dar imi zice ca nu mai esti, ca nu ai fost niciodata. ma uit in urma si nu stiu... esti strain? mai am in suflet forma goala in forma de tine? e ciudat. imbratisarea, chiar daca as simti-o acum,ar fii a celui care esti, nu care ai fost. si eu iubesc trecutul. te iubesc numai in masura in care faci parte din trecut, din alta viata... din amintire. in azi, ai ingramadit strainul din tine. a disparut iubirea? poate. a macinat-o viata, dintre trecut si azi. sa invat iar sa te iubesc? am obosit. si totusi, esti in gand. nu te iubesc, deloc. doar ca nu te urasc. si e de-ajuns, caci eu urasc atat de des si mult...nu oameni, caractere. sau ma rog, pseudo-caractere. tu esti un fel de umbra, fara vreo trasatura in mintea mea. nu as putea sa te urasc, pentru ca pur si simplu nu te cunosc. dar imi esti atat de familiar, incat imi e greu sa imi imaginez ca vreodata nu voi mai sti, caci timpul uita, si locul in forma de tine va fi gol. si pipaind prin suflet, nu voi afla niciodata cu ce sa-l umplu. e asta forma de iubire vesnica?