Poate o sa ii prinda bine, candva, exercitiul asta de vointa. Poate e bine, mult mai bine, sa lase lucrurile asa. Mereu si-a propus sa o rupa cu trecutul, sa il lase pe el acolo si sa isi vada de viata. Acum, perspectiva asta, pe care o analizase de atatea ori ca ipoteza, se concretiza. Se temuse ca se va ajunge aici si isi repetase de atatea ori ca asta trebuie sa se intample pentru ca e inevitabil, incat acum nu mai stia daca sa se bucure sau sa isi blesteme zilele. Stia ca orice apropiere, de orice natura, are un sfarsit firesc, cum are inceput si punct culminant. Privise neputincioasa cum se naste, cum evolueaza, desi incert, traversase cu o strangere dureroasa de inima punctul culminant, pentru ca stia, stia de la inceput, a stiut mereu ca se va ajunge aici.

Acum avea senzatia aia de gol, sufocanta, o strangea de gat. Si mai avea durerea, refulata de fiecare data si lacrimile innabusite si starile contradictorii... Fiinta ei se transformase intr-un imens sentiment, se metamorfozase in senzatie, in vertij, in prabusire. Isi dorea atat de mult ca povestea lor sa se repete la infinit, sa fie mereu intre un inceput si un punct culminant, la fel de absurde...


Afara era primavara aia enervanta. Si se bucura impreuna cu ceilalti, pentru ceilalti. Pentru ea primavara era doar alta povara sub greutatea careia era pe punctul de a se prabusi. Sperase ca va fi mereu iarna cum sperase ca el va fi mereu acolo macar ca punct de reper. Ca indicatie scenica. A disparut el, impreuna cu iarna, impreuna cu iubirea, impreuna cu viata din ea. Din toate starile ei amestecate, mai era inertia...