Scrisoare către un străin

Cum aș începe o scrisoare pentru un străin. Sau de ce aș începe. De ce aș scrie o scrisoare? Există atâtea alte căi. Există. Dar comunicarea, paradoxal, e din ce în ce mai defectuoasă. Străinul ăsta poate nu o va citi niciodată. Sau va crede că trebuie să răspundă cumva. Sau în subconștient, în adâncul întunecat al lui, voi aștepta răspuns. Ce nu va veni niciodată. Atunci voi aduna resentimente. Reziduuri sufletești. Și pentru ce? Ce vină are străinul? E așa cum trebuie să fie... Doar tehnologia a întors lumea cu susul în jos. Nici străini nu mai putem fi, unii de alții... Avem impresia că ne datorăm vorbe. Sau răspunsuri. Aș scrie scrisoarea asta așa...doar de amorul artei. Aș lipi-o pe un perete. În drum spre metrou. Să o citească orice străin va trece pe acolo, din pură întâmplare. Să creadă oricine îmi e străin că i se adresează lui. Nici nu mă voi semna. O străină către un străin.
Dar să îi spun străinului ce am de spus. În altă lume, în altă viață, pe altă planetă, poate te-aș fi iubit. Da, pe planeta aia unde nu ai fi fost străin. Unde oamenii ar umbla cu sufletele la vedere. Așa, pe planeta expoziției de suflete. Încă mă întreb de ce ți-ai lăsat sufletul la vedere, să-l întrevadă orice trecător indiscret. Că pe planeta noastră oamenii nu își afișează sufletele pe unde apucă. Din contră. Le acoperă cu orice preț. Să nu le observăm noi, ăștia de ne îndreptăm grăbiți spre metrou. Apoi, mă mai întreb de ce te prefaci că nu l-ai arătat. De ce te lauzi că e așa frumos și apoi te comporți ca și cum nu ai avea unul? Poate că așa trebuie să fie, poate că străinul e tot străin până la urmă, chiar dacă cândva a fost altfel... De fapt scrisoarea mea e doar o mare întrebare: "DE CE?", străine? De ce? Dar poate că aș putea să îți mulțumesc, politicoasă. Nu-s mulți străini care lasă întrebări în urma lor.
Cam atât am avut de zis. Nu știu de ce m-am frământat atât. E plin de întrebări fără răspuns și străini, sunt atâția. Peste tot.


A ta, străina.

Despre fericire

Puține lucruri contează cu adevărat în viață. Aș putea risca să afirm că banii cu siguranță nu se află printre aceste lucruri puține. Poate succesul. Poate numai dacă am folosi banul ca metodă de cuantificare a succesului. Alergăm zilnic în atâtea părți să obținem lucruri. Să ne materializăm fericirea, să fie palpabilă. Să ne trezim dimineața convinși că ne putem atinge fericirea, că e parcată în fața blocului. Și călcăm pe oameni, călcam pe suflete, ne călcăm inima în picioare. Credem că o să atingem punctul în care nu va mai trebui să alergăm. De fapt, fericirea o pierdem tocmai călcând în picioare, pe calea spre așa-zisul succes. Succesul e de fapt o himeră. Împlinirea sufletească nu are de-a face cu succesul, deși nu se exclud reciproc. Împlinirea sufletească e despre liniște. Despre curajul de a sta tu cu tine, fără nevoia de a umple liniștea cu ceva. Cu artificii. Împlinirea e despre oamenii care rămân, când toți au plecat, când a dispărut fastul, când ne-am dat jos măștile. Despre oameni care iubesc în tăcere, cu forță, despre oameni care încă sunt, după ce le-am zis să plece, despre oameni care înțeleg dintr-o privire, despre oameni care te iau în brațe, despre oameni care plâng. Fericirea e acolo, ascunsă în gesturile mici, în privirile timide, în tăcere.

Just one of those days

Just one of those days when you barely leave your bed. You know it's not right but you decide to indulge yourself just one more day. Just this single time. Just one of those days when solitude is not a feeling. It's the weight that you're carrying, it's the weight upon your heart that paralyses yourself. That paralyses any motivation. You feel like screaming but nobody is listening anyway. And nobody understands the depth of a scream of despair. They would just be bothered by the noise that you make.
Just one of those days. You know tomorrow will be different. You know tomorrow you will laugh at your own pointless drama. You do have the strength to pick yourself up once again, like you always did. You don't need anybody but yourself and you should comprehend, once and forever: people in your life are just potentially making it more beautiful, at some point. It's not compulsory. You're in charge of your own survival. It's just a damn jungle and you have to survive.

Despre plecare

De când mă știu, m-am despărțit greu de locuri și de oameni, aproape în egală măsură. Asta pentru că nu pot niciodată să fac o delimitare clară. Orice om e de fapt un loc și orice loc este de fapt în legătură cu oamenii. De când mă știu, mi-am promis că mă voi reîntoarce în diverse locuri. Mi-am promis, ca o consolare, ca să îmi dau voie să plec mai departe. Așa a fost și cu oamenii. Am plecat cu gândul că îi voi mai întâlni pe cale. Că mă vor mai prinde din urmă . Am plecat cu sufletul incomplet, cu bucăți lipsă, cu regrete. Am plecat pentru că așa era de bun simț. Dar cu privirea întoarsă, sperând ca cineva va alerga să mă prindă din urmă, să îmi zică să stau. Pentru că se pare că din toate talentele cu care viața m-a înzestrat, cel mai bine mi-am perfecționat talentul de a pleca. Am învățat să plec și când nu vreau, aproape ca un destin. Să rămâi, poate, este o luptă. E o victorie. Sau o înfrângere, cine poate să spună? Eu știu numai să plec.

De iubire

Iubirea e minunată. E înălțătoare și mai presus de cuvinte. E așa de mare, complexă, cuprinzătoare și simplă, încât e inutil să încercăm să o cuprindem în cuvinte. Nu încape. Totuși, iubirea aproape că nu mai există. Există forme, există hibrizi. Există concepte de iubire. Dar nu mai există, decât atât de rar, în forma ei pură, autentică. Pentru că alegem să o alterăm cu tot felul de artificii. Pentru că nu mai este virtute în societatea noastră. Pentru că e vulnerabilitate, dăruire, sacrificiu, autenticitate. Și toate astea au încetat să mai fie considerate virtuți. Pentru că preferăm să ne conservăm partea din noi capabilă de dăruire. Pentru că suntem învățați să acumulăm, nu să risipim. Pentru că orice dovadă de iubire pură este considerată risipă. Pentru că nu rentează, pentru că e o investiție fără siguranță de amortizare, pentru ca e un risc și nu vrem să mai riscăm să rămânem în pagubă. Chiar dacă noțiunea de pagubă e absurdă în contextul iubirii. Și totuși, nu mai vrem să iubim.

Ambalaj

Avem impresia că existența ne e definită de trup. De ambalajul ăsta exterior, pe care ne străduim să îl împodobim cât mai frumos. Să fie atrăgător pentru vânători. De multe ori, ne transformăm în victime sigure. De dragul de a ne mai crește puțin respectul de sine. Să ne demonstrăm că putem. De parcă lucrurile cucerite folosindu-ne de tertipuri superficiale ar putea fi altfel decât superficiale. De parcă transformându-ne intenționat în trofee vom putea vreodată să trezim iubire în loc de dorință. Măcar iubire alături de dorință.  Uităm că de fapt iubirea transcede materialul. Că putem fi frumoși urâți sau urâți frumoși. Că de fapt, iubirea nu se explică, nu e palpabilă și contrazice logica. Că nu putem iubi un exterior gol. Că, în cel mai bun caz, exploatându-ne exteriorul vom stârni pasiuni. Dar pasiunile sunt trecătoare. Devoratoare. Dar fără profunzime. Ce păcat că în ziua de azi simțim nevoia fie să cucerim, fie să fim cuceriți, dar de prea puține ori să descoperim. Să ne descoperim, dincolo de pojghiță. Să ne explorăm sufletele fragile, flamânde de semnificații. De scop. De autentic. Pentru că, de fapt, suntem cu toții numai suflete, înveșmântate în trupuri. Nicidecum ambalaje.

Durere.

Doare de fiecare dată la fel de tare. De parcă ne obișnuim vreodată cu durerea de suflet. De parcă sufletul nu ar fi o entitate abstractă. De parcă tocmai caracterul sau imaterial i-ar face durerea atât de concretă. Atât de concretă încât te întrebi dacă mai există mâine. Și da, există. Dar în același timp tranziția între momentul ăsta, în care durerea e atât de palpabilă, în care îți apasă pe piept de îți taie rasuflarea și un mâine potențial pare că este un hău, un abis, o gaură neagră, atemporală, în care momentul actual și uitare se amestecă, devin una, se evaporă... Și tot ce simți, concret, e durere. Durere sub toate formele și la toate intensitățile concomitent. Durere, nedumerire, regret, dezamagire, în ordine aleatorie. Și realizezi cât te doare, nici tu nu mai știi a câta oară te doare, realizezi că parcă oricât de departe ai pleca de la durere, oridecâteori ai simți-o, parcă e de fiecare dată altfel, de parcă viața te-a condamnat să nu înveți niciodată nimic. Să te întorci de fiecare dată în punctul ăsta, fără de puncte de reper.