am sufletul amputat. nu stiu unde sa imi ascund durerea. nu stiu care colt de existenta ar putea sa ma primeasca, sa ma ascunda, sa ma acopere, sa ma inghita, sa nu mai fiu... nu pot sa urlu de durere. mi-am inghitit refularile. mi-am gravat chipul cu neclintire. am doi ochi goi si doua buze pecletuite. sunt reminescenta unui chip inecat. dincolo de masca, genele au incetat de mult sa mai fluture. pupilele sunt dilatate. dar cercurile lor obscure nu mai oglindesc suflet. dincolo de masca, neregularitatile chipului sunt anesteziate. fa-ma sa simt, daca mai poti, viata! te provoc...
Doamne, de ar fi cerc macar... de m-ai lasa macar sa ma invart in cerc... este doar o blestemata de linie franta, pe care o traiesc, masinal, ritmic, egal, exasperant... o linie care incepe azi si se termina la jumatatea granitei cu maine. si mereu, timpul asta mort, cu care nu stiu ce ar trebui sa fac. nu-l leg de ieri, nu-l leg de maine. e trasat de o mana tremuranda, de destin batjocoritor, in timp ce se tavaleste de ras. rade de mine. cu o mana mazgaleste si cu cealalta ma impinge. nu cad Blestematule! echilibru fragil, intre agonie si nimic.
invata-ma, Oricine-ai fi, sa mor sau sa traiesc. ia-mi viciul atarnarii in gol. desfa-mi plumbul ce imi imobilizeaza gleznele si lasa-ma sa zbor... sau reteaza-mi aripile pentru totdeauna sa uit ca le-am avut vreodata. lasa-ma in existenta plana, de pe o zi pe alta... refuza-mi, Divinitate, extazul, si-arunca-ma, o data pentru totdeauna, in AZI. nu vreau nici IERI, nu vreau nici MAINE. vreau doar sa nu mai sper, vreau sa ma vindec de speranta, vreau sa nu ma mai doara...
