Imi amintesc... a fost o zi, o zi in existenta mea ce te are ca punct de reper, o zi in care nu te-am iubit. Si nu a fost prima, cum ar fii fost firesc. In prima clipa te-am iubit nebuneste. Inca de cand te-am zarit, de cand mi-am intors sufletul si te-am constientizat cu un rand in spatele meu, am stiut sigur ca te iubesc. Si m-am intors din nou, sa fiu sigura ca nu ma insel iubindu-te. Si erai... nepasator, rece, acolo. Ce ironica e viata! Te-am cunoscut privind inapoi, anticipativ; asa esti si acum , ramanere suspendata in trecut, la fel de glacial si imaterial, de tragic, de dureros, ma dori la fel de tare cum m-ai durut atunci. Atunci ma dureai fara sa imi explic. Ma apasai. Ma obsedai. Tot ce credeam puternic in mine m-a tradat intr-o fractiune. Eram convinsa ca am invatat cum sa nu mai iubesc prosteste, cum sa fiu rationala, cum sa ma implic minimum, mi-ai daramat conceptele cu un sadism sarcastic, si incercarea de auto-convingere. Te-am dorit cu disperare de la inceput. A urmat restul... replica aruncata in doi peri, cu sau fara subinteles, doritor sau aiurea... nu am reusit sa-mi dau seama. Stiu doar ca iti cautam prezenta cu priviri infometate de cand parasisem spatiul ce ne tinea pe amandoi prizonieri, simtindu-ma incomod de eliberata...si rememorez euforia, gasindu-te. Nici nu ascultam ce imi ziceai.
Apoi ai plecat. Si am plecat. Existenta din seara aia era doar dorinta pregnanta de a te revedea. Presimteam ca era singura sansa. Si te-am vazut din nou acolo, in nor de fum, de afara si din interiorul meu. Te iubeam si mai mult. Ma simteam incapabila sa imi determin soarta, erai acolo si ma inlantuiai, imi imobilizai ratiunea, mainile si sufletul. Imi sufocai respiratiile. Ma simteam torturata aiurea, fara sens, vroiam sa fug si concomitent, nebuneste, te vroiam.
Moment divin... secunda. Traiesc din plin acum. Atunci am fost incapabila. Caci nu puteam sa concep irealul, si acum nu mai conteaza, e egal daca l-am trait sau nu, total lipsit de relevanta.
A fost doar o privire plina de intelesuri, cuprinzatoare, infinita. Am stiut. Traiam prin anticipatie.A sunat telefonul. Te-am privit cand ai vrut sa te privesc. Te-ai jucat mereu cu forta care o aveai asupra mea. Am simtit viata cum alearga de sub mine, cum savurez si cum dispar, cum ma inalt, cum ma amestec. Am devenit o stare.
In sinea mea, ai fost la fel ca oricare. Mi-am zis ca o sa te interesez pana la constientizarea euforiei. Si ca esti doar un altul. Nici acum nu mi-am confirmat sau infirmat banuielile. Nu am avut niciodata certitudinea. Uneori te-am crezut ultimul mizerabil, pentru care trebuie sa lupt ca sa imi ispasesc pedeapsa.Si m-am martirizat. Apoi te-am idolatrizat, te-am idealizat, te-am transformat in aspiratie. Eram capabila sa iti venerez greselile, vorbele neintelese, tacerile obsedante, privirile pierdute, mangaierile absente, refuzurile...Si te-am venerat ca ansamblu.
Dar in seara nefasta, stiam doar fericire. Si prezenta ta, fara sa mai conteze nimic altceva. Mai traisem acelasi entuziasm, in acelasi loc, in acelasi decor, inconstienta in aceeasi nebuloasa, cu aceeasi euforie. Si era aceeasi greseala. Infiorator de la fel. Dar traiam fericire si asta conta...
Apoi te-am ascultat...ne-am ascultat. Ne-am contemplat. Ne-am rezumat la doi, in restul lumii.Ma acaparai. Si tot ce am crezut se concretiza in tine. Am vorbit de parca ne-am fii cunoscut de vesnicii.Eram o inima deschisa in contemplare. A fost singura terapie de cuplu, terapia aia de care aminteai ades, mai in gluma, mai in serios. Te-am simtit aproape. Infiorator de aici, de prezent. Dar brusc, s-a intrerupt vraja, in sunet enervant de telefon. Am plecat, simtindu-te al meu o perioada. Am concluzionat momentan ca esti altfel.
A urmat alta zi; intalnirea; intrebarea; fericirea, abandonul, sentimentele paradoxale, amalgamul si o perioada am incetat sa urmaresc ce urmeaza, le-am pierdut sirul... apoi durerea, durerea, durerea. Ai urmat tu, cu toate astea. Incertitudine, presiune, renuntare, inceputuri, blesteme, dorinte, pasiuni... ratacirea. Si zle grele, din care pastrez amintiri vagi. Discutiile interminabile, entuziasmul de indragostita... multe lucruri ramase mister. Aventura mea, te-am avut. Am avut pojghita de existenta, singura...si am simtit-o intens. Privind in urma, inteleg de ce imi lipsesti. Ai fost un sens, o conotatie, pe care am regasit-o , pastrat-o putin, pierdut-o... si din nou debusolare. Moartea temporara. Iadul si incertitudinea. Respingerea absoluta.
Perspectiva de a nu te mai avea, dupa extazul posesiunii, m-a terorizat inca de cand am inceput sa te percep ca parte din mine. A fost fobie. Imi amintesc de tine, ironic uneori...ziceai ca parca e iubire. Ma rusinam de mine, de parca sentimentele ma dezgoleau in fata Universului, in batjocora colectiva... am luptat sa ascund si sa neg, desi fiinta mea era afirmare si daruire.
Cand te-am pierdut intaia oara stiam ca nu va fi definitiv. Asta pentru ca nici macar nu te avusesem, era un inceput fara desfasurarea actiunii, fara punct culminant, fara dezmodamant...un inceput nicicum, suspendat, dezolat. Nu avea cum sa se termine asa, erau elemente de adaugat la tragedie, dureri de scormonit, sentimente de ranit, rani in alcatuire... si farfurii unsuroase de omleta de spalat. Momente de singuratati, de goliciune sufleteasca...mai aveam saruturi, prezente si parasiri, fractiuni, suflete de terfelit...mai exact doua; sau poate doar al meu. Si am realizat, fixata in ideea de tine, ca legandu-ne intens si instantaneu de o prezenta, proiectand-o si ingropand-o mai adanc in viitor, ii facem iminenta pierderea, din placerea sadica a vietii de a ne permanentiza starea de cadere libera, ancorati in nimic, cu genunchii, cu inima, cu coatele, cu obrajii si sufletul julite, fragmentate in hemoragii de neacceptare.
E ciudat, prezenta ta e atat de vaga pentru mine. Si spiritualitatea atat de intensa. Imi vei spune probabil ca am avut putine momente in care am fost efectiv impreuna. Iti voi replica aprecierea insuficienta a prezentelor, a palpabilului...caci am fost preocupati sa ne respingem. Te deslusesc clar in respingeri, in implorare de abandon. Aveai nevoie de spatiu sa respiri. Vroiai sa ma legi cu o sfoara de o parte din dorintele tale, din preocuparile tale, sa ma diseminezi printre vise si obiective diverse, si sa ma ai cand toate celelalte s-au epuizat... si ai tinut sa ma faci constienta de asta. Acum , ca si atunci, ma intreb daca m-ai dorit vreodata. Sau daca nu cumva ti-am fost mereu incomoda. Un capriciu pe care l-ai refuzat de indata ce s-a spulberat euforia. Si daca tot ce mi-ai spus si ce mi-ai reprosat nu a fost doar pretext sa ma poti evita mai brutal. Prefer sa pastrez sublimul:mi-ai spus ca sunt cel mai frumos lucru ce ti s-a intamplat vreodata. Constienta de inselaciune, m-am imbatat cu tine.
Stiu doar cateva saruturi pe care le-am simtit ale mele. Restul erau ale nimanui...nici macar ale tale. Stiu buze pe care as fii vrut sa le devorez, sa fie ale mele, fara sa le mai aibe alta vreodata...mai stiu pasiunea. Si auto-controlul vecin cu alienarea. Si asteptari incordate. Refuzul meu de eliberare.
Mai e ziua aia in care nu te-am iubit.De fapt era o seara. Sau poate doar o ora de dispret acut, trait la intentitate maxima. Eliberare. Ironic, in seara aia ai fost prezent. Si poate m-ai iubit putin , fara sa ma iubesti alta data. In seara aia am fost victorioasa. Putin, te-am invins, te-am simtit slab, am avut putere. Stiu ca mi-a fost rusine de mine. Caci iti dadeam saruturi, pasiuni, zambete, imbratisari fara sa simt nimic. Am fost in locul tau. Moment de glorie amara. E paradox cum am putut atunci sa nu te iubesc, cum ai putut sa imi provoci dezgust. As vrea sa-mi sterg momentul ala din memorie. Sa le cuibaresc pe restul. Nu mi-e rusine cu panici nejustificate. Nici cu dorinte, cu asteptari, nici cu iubirea mea canalizata aiurea, cel mai probabil neimpartasita. Ma simt josnic pentru fractiunea mea de existenta cand am mintit ca te iubesc, cand am avut puterea sa te reneg...
>:D<
RăspundețiȘtergere