si daca totusi e prea tarziu pentru tot?daca am epuizat toate resursele si sunt doar un gol condamnat pentru totdeauna? daca nici Divinitatea, nici realitatea, nici iubirea nu sunt suficiente sa ma mai resusciteze? daca viata mea se rezuma doar la o privire retrospectiva? daca am tradat prea mult, daca am alins culmile scepticismului si toate cele trei dimensiuni m-au renegat scarbite?

Ruine

si m-am dezbracat
rand pe rand
de toate instinctele
de conservare.
am smuls aparentele
mincinoase
falsele inceputuri
indiferenta prost disimulata
mi-am curatat ranile
si m-am spalat de sete de razbunare.
mi-am luat sufletul patat
l-am purificat,
caci uitase sa iubeasca inocent,
curat.
mi-am dezlegat trecutul de prezent
sa am avant sa zbor
spre alte orizonturi.

mi-am facut vesmintele, mastile
obsesiile
un morman de ruine...

un singur gand ma domina acum.si prea multe inrebari ingramadite. nu pot sa scap, nu pot sa ma eliberez de toate mizeria si sa nu ma mai doara. de ce e atat de usor sa vedem gunoiul, de ce ne domina numai lucrurile diforme, de ce nu stim sa vedem esenta de frumos ascunsa in fiecare lucru care ne inconjoara? de ce e atat de usor sa criticam si sa ranim si atat de greu sa iubim omul, cu toate imperfectiunile si scaparile?desconsideram si uram.dispretuim.dar in schimb vrem sa fim iubiti si sa ni se recunoasca meritele. in orice situatie vrem sa iesim in avantaj. la urma urmei, ce importanta au,atat de fragile si impalpabile, sentimentele unui om?

din nou si din nou
ritmuri monotone
inlantuite, incalcite
cine sa le descifreze?

agata-ma de un fir,
sa le desir,
sa dezleg
toate nodurile
toate puntile
toate complexitatile.
Lasa-ma sa rostesc blesteme
impotriva tuturor analogiilor
dintre lumile care mor
si sufletele lor inlantuite.

Lasa-ma sa ma eliberez
si sa iti dau drumul
spre vid.

24 Noiembrie

Azi se implineste un an de cand imi amintesc de tine. De cand nu te-am uitat, chiar daca te-am tradat de atatea ori. Chiar daca te-am scos de atatea ori brutal din proiectii mintale. Chiar daca mi-am potolit nevoia de tine in atatea alte brate iluzorii. Chiar daca te-ai indepartat fara posibilitate de intoarcere. Chiar daca te-am blestemat de atatea ori sa suferi macar putin, sa te doara macar putin, sa te vad capituland sub ochii mei.Sa implori mila. Sa iti dai raspunsuri absurde la intrebari, cand nu e nimeni dispus sa ti le ofere. Sa iesi din anestezie si sa incepi sa simti, macar putin, ce am simtit ..


Sfarsit de toamna:
ne nastem.
Furtuni de frunze
Ineaca valuri de ploi
Colorit de griuri,
Nuante monotone:
amintiri cu tine.
Perfectiunea negata
punctului oarecare de reper
al unui sine
ajuns la saturatie.

Sfarsit de identitate:
cercuri concentrice,
timp scurs nemilos
revarsat
asupra inceputului incert.

Sfarsit de toamna.
Printre suflete putrezite in ploaie,
Ecou de pasi consumati,
In alta toamna sfarsita.
Iluzii ca m-astepti
Dupa sfarsit,
Dincolo de toamna.

Ploii

ascunde-ma, ploaie
acopera-mi ochii cu stropi
sa nu iti vad strazile pustiite
de siroaie.
paralizeaza-mi simturile
si imbratiseaza-ma cu nori
cum imbratisezi stelele
in nopti fara speranta.
sterge-ma, topeste-ma, renaste-ma
sa nu mai stiu
daca sunt sine,
strop, noapte sau nor...

Cu ce sa umplu dorul care se materializeaza atat de tragic incat imi sufoca fiecare celula, care taie orbeste in stanga si in dreapta? cu ce sa te inlocuiesc, daca nu am nimic suficient de bun incat sa te acopere perfect, sa nu-ti vad imaginea in fiecare colt ce se intrezareste din alta viata, din alta poveste...
nu e nicio teorie complicata. nu e filozofie in dorul meu de tine. e o nevoie de baza.aproape instinctiva. omul superior poate sa de detaseze si sa o ia de la capat. fara obsesii si repercursiuni. cu inima intacta. eu am ramas blocata, intr-o proiectie cu tine.fara tine.

Copilarie

copil naiv
ce cauti singur
in toamna?
de ce plang frunzele peste tine
si de ce norii iti fac atata umbra?
unde sunt fluturii cu aripi inselatoare
unde sunt razele translucide
de soare bland?
de ce au crescut in jurul tau
atatia spini
si atatea dureri?
de ce te-ai departat de vise
si te-ai impamantenit
cu mii de radacini?
de ce te-ai aplecat sub greutatea vantului
si ai uitat
sa alergi impotriva,
cu vantul in fata?

mai sti?
stiai sa te nasti mereu
sa traiesti vesnic
si sa uiti mereu
sa cresti...

ce cauti copile, singur in toamna?
cine te-a pierdut, cine te-a`nvatat
sa sti sa mori?
printre frunze putrede
si amintiri
si vise
ai crescut.

picura tacerea,
strop cu strop.
cade tacerea, in suvoaie.
deasupra mea, doar un nor
de tacere,
in care sunt
toate uitate.

Suflet

sentimente uzate,
mototolite,
numai praf
franjuri
si zdrente
acopera
goliciunea.
sunet de clopote
si simfonii
funebre
armonii sparte,
dureri accelerate.

urme de pasi straini,
pe acelasi drum, mocirla,
trecut, prezent,
din loc in loc,
rani cicatrizate.

cortegii ravasite...

sunt atatea momente cand imi doresc sa fie cineva aici sa imi spuna ca va fi bine.chiar daca stiu ca nu va fi.ca lucrurile merg din ce in ce mai bine.chiar daca sunt pe marginea prapastiei si sunt constienta. ca sunt o persoana valoroasa.chiar daca de atatea ori ma desconsider si ma urasc. cateodata vreau doar o imbratisare, vreau caldura, vreau siguranta. si simt ca lucrurile pe care mi le ofera realitatea, lucrurile concrete, isi pierd valoarea in fata unui gest abia schitat de afectiune.
cateodata, simt pregnant singuratatea. si ma arunc in niste brate deschise, dar golul e si mai adanc...

cine o sa-mi raspunda la intrebarile pe care nu am curaj sa ti le adresez? sunt fata in fata cu o foaie alba, atat de alba incat ma inspaimanta, cu randuri infinite si imaculate.o pagina cat un suflet de om, cu toate framantarile camuflate. o foaie cat toate nedumeririle, cat toate durerile, cat toate momentele de criza. o foaie cu panici absurde, o foaie cu regrete si cu resemnari. o foaie ce acopera momente pe care am preferat sa le uit. si o foaie asteptand sa fie murdarita, improscata de raspunsuri cand nu o sa imi mai fie frica...

Infern

In orasul cu vesnicul fum
cu norul negru de deasupra
cu viata si cu neclintirea
cu cladirile paravan dedesubtul inaltului
cu cer gol, cu ploi reci
si cu felinare,
`n-orasul asta,
cu raze prafuite dintr-un soare
contrafacut
cu lumini difuze si spatii verzi
uscate
orasul cu zile insuficiente,
cu ore precipitate
cu nopti prea lungi
si cu-nchisori de suflete
la fiecare colt de strada
orasul cu strazi intortocheate
infundate de ziduri nesfarsite
si prea-nalte
orasul cu siluete
imbulzite, innebunite
si gri,
`n-orasul monument adus vietii
sau mortii...

m-ai pierdut, dezorientata...
cauta-ma si daca nu ma gasesti,
daca ma inghite orasul,
ia-mi sufletul, de la orice rascruce
si du-l macar pe el
inapoi acasa.

lumea se misca indiferent, dupa reguli haotice, fara repere sau coordonate...in cadrul meu alb negru, in filmul asta mut, e atata viata, e atata nestatornicie si atatea priviri imbulzite, atatia straini carora le pasa de o aparenta precis conturata, de un amestec de forme diverse... formele striga, siluetele se amesteca, se confunda, se transforma...si pierd sirul, imi pierd gandurile, am uitat numaratoarea inapoi si vreau sa raman suspendata, vreau sa ies, vreau sa dezertez dar cerul si pamantul m-au prins la mijloc si nu ma lasa sa zbor sau sa ma afund...de ce am dreptul la viata daca nu pot sa fiu libera, de ce respir daca aerul ma sufoca, de ce cu fiecare rasuflare adanca, de disperare, ma ancorez mai concret, mai tragic in viata...de ce mi se serveste doar hrana ieftina, doar stimulente pentru senzatii, sa-mi hranesc forma viciata cand sufletul meu e atat de bolnav, atat de infometat si in marea asta pe care plutesc in deriva, peste realitati cotidiene, este doar otrava ce il omoara... sa imi ramana trupul, atat de viu, cu suflet muribund...
de ce pot sa iubesc, cand iubirea e un sentiment subiectiv, cand nimeni nu ma crede, cand doar eu stiu ca pot... dar sunt prea obosita sa mai sper si ma multumesc cu resturi. nu mai caut scopuri inalte, pentru ca daca exista substituenti, daca ni se ofera carnalitate, vulgaritate, le devoram lacomi si suntem prea satuli, prea anesteziati sa mai luptam...
fiecare poveste se termina brusc, fara final, fara framantari, mecanic, doar ca sa ma catapulteze violent in alta, intr-o invalmaseala din care nu reusesc sa inteleg nimic, si tu ramai mereu in urma...instrainat,obosit, capituland... pentru ca exista distante, exista circumstante, dar niciodata piedici care sa rupa brutal doua suflete, decat cand ele renunta mutual la lupta.si noi am renuntat chiar de la inceput.

cata perfectiune
incape intr-o fractiune
de vis?

cat uman, cata nebunie?

fara pamant sub talpi,
cu aripile frante
de ce nu pot za zbor?
din toate sperantele
din toate exuberantele
aleg mereu doar visul
de sub talpi.

de ce nu poti sa zbori,
omule,
cand ai atata vesnicie
de vise?

Detasare

Nu am crezut ca o sa privesc vreodata in urma fara sa ma doara. Fara sa simt, adanca, sfasietoare, rana pe care mi-ai provocat-o. Credeam ca o sa uit, candva, poate in alta viata, sau macar in alta etapa a vietii, si asta doar pentru ca voi fi rupt orice legatura cu trecutul in care ai fost prezent. Cu tot trecutul. Pentru ca imi era prea greu sa accept ca a fost un trecut, atata trecut care nici macar nu te-a cunoscut. Asa erai de al meu, de fixat in trupul meu, de confundat cu sufletul meu...
Acum realizez de fapt ca nu uitarea era cea mai trista realitate, care te-ar fii smuls, iminent, din fiinta mea. Privesc acum spre tine. Spre mine, dorindu-te, venerandu-te, violent, salbatic...recitesc fragmente, recitesc famantari...retraiesc franturi, episoade si reconstitui dureri...
Poate ca soarta cea mai tragica a unui sentiment e neutralizarea lui. Reducerea, diminuarea vertiginoasa, graduala, inconstienta, independenta de vointa, de control...Nimic nu ar fii fost capabil sa mi te rapeasca violent. As fii luptat cu dintii, cu unghiile, cu toata forta si incapatanarea sa te pastrez. Dar sunt neputincioasa, ma simt dezarmata in fata procesului lent de detasare... cu sirul asta nesfarsit de zile asternute peste tine, peste noi... cum sa te pastrez, cand pe zi ce trece esti tot mai fad, te afunzi, te pierd! Imi aluneci printre degete cand mi-as dori atat sa te pastrez...Si acum te iubesc, dar nu imi mai esti necesar. Te vreau ca pe o anexa, ca pe o optiune, nu mai esti indispensabil.
Te dezlipest de sufletul meu bolnav de iubire. Ramane o dorinta, atata dorinta, atata disponibilitate si mult, dureros gol...