doar întrebări fără răspuns.

se prea poate, că fiecare din noi avem un destin. şi o datorie, să luptăm.
mă întreb, prea ades, de ce destinul meu, e-al meu, şi nu al altcuiva? sau de ce, dintr-o mie de căi, am ales-o mereu pe cea mai întortocheată? poate că am con

statat mai mereu, o dată parcursă, că pentru nimic în lume nu aş fi ales altă cale. dar cu ce cost? parcă mereu, în viaţă, investim în avans, gândindu-ne că la un moment dat, o să fim chit cu viaţa.că şi alergătura asta are un sens şi că la un moment dat o să ne putem aşeza comfortabil, într-un colţ liniştit de existenţă, satisfăcuţi că da, viaţa ne-a dat înapoi, înzecit, tot zbuciumul, toată incertitudinea, toată osteneala. poate că sperăm că va veni ziua când vom simţi că a meritat. dar poate că în iureşul de zi cu zi, în avântul nostru de a căuta ceva pentru care să trăim, de a ne procura mijloacele prin care să trăim, de a ne construi cuibul nostru cald în care să fie bine de trăit, uităm tocmai asta, să trăim. că viaţa noastră de fapt, e doar o pregătire, permanentă, extenuantă, pentru o viaţă pe care nu o mai apucăm.
 poate că fericirea e mult mai simplă decât o credem noi.