Dacia

"Nu valorez nici cat un sac paros de vise spulberate"- filozofie pura.
Nu imi gasesc locul pe lume. Totul e facut sa ma stranga si sa ma incomodeze. Realitatea este devoratoare de naivitati sublime.
Azi am fost supravietuitoare. Nu am castigat nimic. Nu am pierdut nimic. Nici nu as fii avut ce. Azi a fost una din acele zile in care ma transform in monstru si urlu la orice alternativa de rezolvare a dilemei simpliste.
Azi a fost frig. M-a inlantuit frigul. Si furiile mele. Nu m-au invins altii. M-am invins eu.
Azi m-a marcat o dacie. O dacie albastra, dezintegrata. De un albastru prafuit jegos. Cu un sofer obez. Metafora existentei. Sau parodia. -10 grade. Plus eu.
Am parcurs etapele devenirii in 30 de minute. Asfalt gaurit. Soferul meu obez. Dacie forjata din toate partile.Arcurile din canapea. Lipseau manelele din taboul complet.
Viata e dacie albastra. E drumul de sub ea. E praful de pe roti. E geamul nespalat prin care deslusesti dar nu pricepi nimic. Iti realizezi mizeria doar la -10 grade distanta de interior. Nu iesi caci zici ca oricum e mai bine ca afara.
Nu se vede lucidul dintr-o dacie. Sunt firesti mizeriile din dacia mea. M-am obisnuit sa ma incomodeze in permanenta ceva. Incep sa cred ca asa e normal.
Viata e o calatorie de o juma de ora cu dacia. Finalul e sigur. Finalul nu ofera solutie. Finalul e constientizare neclara. Finalul meu s-a consumat la minus 10 grade.