Decor

Cateodata, mi`as dori sa ma cuibaresc intr-un "a fost o data". Mi-as dori sa imi dau dreptul sa visez. Sa ma transpun intr-o poveste in care sa nu fiu personajul principal, sa fiu doar un spectator anonim. Sa se deruleze exterior mie un fir epic, sa privesc detasat o constructie indiferenta... sa nu am dreptul sa simt nimic, sa fiu mereu in coltul din umbra, mereu in alb-negru. As vrea sa am dreptul sa nu ma implic, sa stiu ca am fost construita sa fiu ignorata si sa ignor. Sa fiu martora la un spectacol, sa admir viata ca pe un film bun, cu actori desavarsiti, chiar daca finalul nu ar fii niciodata cel oportun. Sa plang pentru ca sunt emotionata de o evolutie scenica, nu pentru ca ma doare. Sa bat din palme cand vreau sa se sfarseasca filmul si sa se faca liniste in mine. Sa se stinga luminile si sa raman eu cu gandurile mele.
Sa nu realizez niciodata prea tarziu, pentru ca pot sa fac stop-cadru pe orice scena, pot sa dau zoom si sa intorc decorul pe toate partile, sa descopar ca dincolo de orice aparenta e o realitate. Sa fiu omniscienta si sa pot sa iti fac introspectia constiintei, sa intru asa, cu bocancii oricand am eu chef, sa iti fac sufletul vraiste, sa iti smulg lacrimile cu unghiile din globul ocular, si atunci poate ai sti si tu cum e sa se joace cineva cu mintea ta. Sau poate sti, dar esti in alt film.
A fost o data o poveste, cu printi si printese, cu dame si vagabonzi, o poveste comica, dar care lasa mereu un gust amar.

Tacere

Tacerea e de aur...
atata tacere
imi pecetluieste
cele doua fragmente de carne inrosita
din care musti, mereu cate putin,

incat...

ma intreb daca
am stiut vreodata sa-ti spunca ma doare.
Daca am putut vreodata sa urlu,
daca am avut glas vreodata, sa te blestem;

e atata tacere intre noi, poti sa o tai cu cutitul.
Iubire, acum stiu ca nu tu
consumi din mine.
Pe amandoi,
Tacerea ne consuma...

24

E oribil sa nu sti ce sa faci...sunt total intoarsa pe dos. Nu e rau pentru mine. E doar rau pentru tine, foarte rau si simt asta. Si ma frustreaza ca nu pot sa fac nimic sa te ajut. Dar absolut nimic. In primul rand pentru ca nu stiu, nu am habar prin ce treci. Si e grav. Si in al doilea rand, cum ai intuit si tu, pentru ca ai decis sa nu imi zici nimic, desi aveai atata nevoie, nu as putea sa contribui cu nimic la vreo salvare miraculoasa. Mi-e mila, mi-e atat de mila de tine... si ma enerveaza sentimentul asta de neputinta. Eu sunt doar mica si fara putere, eu te iubesc altfel, acum...nu te mai vreau pentru mine, am renuntat sa lupt, si nu te mai vreau pentru ca oricum , nu as putea sa imi fac mie asta in primul rand, tu ai dreptate, ai avut mereu dreptate cand ai spus ca esti un nenorocit... nu esti un om rau, stiu asta, altfel nu te-as iubi, dar ai luat mereu decizii gresite, ai lasat lucrurile sa iti scape din maini, ai avut putere de decizie dar te-ai detasat de viata ta, ti-a fost lene...acum suporti consecintele si esti constient de asta, doar ca in continuare ti-e lene sa faci ceva pentru tine si te afunzi pe zi ce trece...nu o sa iti revi, pentru ca nu vrei, pentru ca esti prea pasiv, pentru ca nu te pretuiesti... Nici macar nu pot sa te incurajez, nu pot sa iti zic ca va fi bine, pentru ca nu va fi, pentru tine nu se poate bine atata timp cat iti faci rau singur, mereu... tu ai zis-o, fiecare primeste ce merita, si tu nu poti sa primesti ceva pentru care nu lupti, ceva ce nu vei pretui pentru ca nu esti suficient de motivat... Ma doare atat de tare atitudinea ta fata de tine, mi-as dori sa te poti schimba, nu pentru mine, pentru ca nu mai exista "noi", acum suntem doar un "tu" si un "eu" fara nicio legatura, nu ne vom determina niciodata existenta unul altuia, dar mi-as dori atat de mult ca intr-o zi sa ma suni, dimineata la 5, cum o faci mereu cand esti singur si nu ai la cine sa apelezi, cand simti ca nimeni altcineva nu te-ar asculta, dar nu beat, nu repetand ca esti un alcoolic si un om de nimic, sa imi zici ca esti bine, ca esti fericit, ca ai reusit sa iti realizezi idealurile, ca ai o familie asa cum ti-ai dorit si sa pot sa zambesc si sa ma bucur pentru tine... poate asa, o sa ne putem intalni peste 5-10 ani si eu sa fiu grasa si cu fundul mare, cum ai zis, si sa radem impreuna de momentele astea. Poate atunci, o sa poti sa imi povestesti prin tot ce ai trecut fara sa iti fie frica, fara sa te simti incoltit si fara iesire. Iti doresc din suflet numai bine... pentru ca acum simt doar o mila, o mila imensa pentru tine, simt o iubire pasiva care da, ar putea sa fie aici 20 de ani sau o viata intreaga... Pentru ca iubirea e mai ales neegoista dragul meu...

Bye bye

Azi m-am trezit ca dupa un somn luung...am simtit ca mi s-a daruit o viata noua. Si toate evenimentele de pana acum s-au sters brusc, ca si cum le-as fii abandonat neglijent, intrebandu-ma daca au fost ale mele intr-adevar, fara durere, firesc... m-am eliberat de poverile mele incomode. Si asta nu pentru ca viata noua ar fii perfecta, nici nu voi putea sa ma comport ca si cum nu ai fii existat niciodata pentru mine, doar ca incep sa experimentez libertatea... fara framantari si panici... azi am simtit ca ai ramas in trecut, unde vei fi mereu, in culcusul tau incalzit de atatea amintiri naive... azi iti zic adio, prosteala mea, cea mai delicioasa prosteala. De azi, esti alt "te-am iubit" , alt trecut, in care te-am iubit ca o nebuna, in care am cersit tacit putina implicare, un trecut inundat de lacrimi... si Doamne, cat de bogata ma simt acum, am invatat atatea de la tine... poate nu te-am iubit, eu stiu, te-ai evaporat atat de repede... sau poate te-am iubit si este vina ta, ai lasat nepasare si uitare...si un loc liber aici, in viata mea si reminescente de suflet si ai luat o particica din mine, o sa imi fie dor de tine fraiere! Dar nu pot decat sa iti multumesc si sa iti zic ca de azi, iubitul meu, m-ai eliberat.
De azi, vreau un blog nou, o inima noua si zambetul meu vechi...Da iubire, de azi pot sa zambesc!

19

Plutesc printre raze de soare... imi sufla vantul in fata si ma spala de ganduri. Alerg printre straluciri si ma intreb unde sunt eu, in toate astea. Simt ca nu apartin. Lumea nu imi apartie si eu nu apartin lumii. In intervalul dintre doua secunde, ma afund in pasi. Nu stiu cat o sa ma mai caut, timpul se precipita si ma impinge de la spate. Si eu intarzi, intarzi mereu... am ramas la o rascruce, intrebandu-ma ce cale sa aleg. M-am pierdut, incercand sa ma regasesc. Am crezut ca sensul e iubirea, sa iubesc aproape perfect, am crezut apoi ca sensul e negarea, sa ma neg pe mine, sa te neg, apoi am crezut ca totul e resemnare... si imi vine sa spun ca sensul e cautare, dar cautarea e cerc concentric, pentru ca sunt limitata si orizontul nu mi se deschide mie niciodata, eu urmaresc obsesiv alte orizonturi, nu sunt ale mele, sunt ale cuiva care nu le mai recunoaste... Cautarea e o sfera, in care sunt inchisa, captiva, cu altii ca mine... Nu sunt singura, sunt doar abandonata, obsedata de prioritati. Pe cand tu, tu esti doar o alternativa...

Captivitate

Toarna inapoi
ce ai golit din mine;
da-mi inapoi
masura de lacrimi,
transformata in ziduri.
Nu iti lua timp sa intelegi
Nu pune intrebari
Lasa-ma sa fiu rece
alunga raza de soare, sa nu ma topeasca
sa nu ma dezmorteasca
sa nu mai doara;

izbeste-ti zambetele de zidurile
intre care sunt captiva
in mine.

Ecou

Tac si imi raspunde
ecoul;
imi asurzeste gandurile-
e prea multa galagie
in tacerea asta,
in multimea tacerii.

Toti tac. Eu tac mai tare;
pot sa si urlu; nu
ma aude nimeni.

Suntem prea multi la fel
de singuri.

14

Cat de mare e niciodata? Il pot cuprinde intr-un suspin innabusit, sa uit ca exista si sa o iau de la capat, acolo unde se consuma?
De cate ori am renuntat, de atatea ori mi-ai reaparut incapatanat la capatul fiecarui drum. Si eu care credeam ca te lasasem demult in urma...
Sti, e ciudat cum ma framanti. Sunt aici, cu tine, cu mine, intr-un tumult, intr-o neliniste... Din nou te strecori in vis. Te visez mereu . Cateodata esti anti-erou, in visul meu. Alteori esti prezenta. Sau idee. Dar nu te pot alunga de acolo. Te refulez aici, in realitate. Dar visele sunt realitati refulate.
Te pot nega. Pot sa urlu cu toti plamanii ca nu te simt, ca nu te aud in fiecare moment cum imi ravasesti gandurile, ca nu imi amintesc mereu cum ai fost al meu, putin, putin, cum a fost a ta toata, cu fiecare por si picur de dorinta, ca nu am chipul tau intiparit pe suflet... numai eu stiu cat te-am rugat sa pleci. Numai eu stiu de cate ori ti-am zis niciodata, de cate ori ai plecat din mine si m-ai lasat fragmentata...
Ma consolez, nimic nu dureaza o vesnicie. Nici macar o iubire. Pentru ca niciodata e mai puternic. Si noi, noi suntem mici, noi ne pierdem pe drum, noi ne refugiem in noi...noi uitam.

Superficial

Ei, ei iubesc o forma. Ei iubesc un trup conturat mai mult sau mai putin perfect, o zvacnire fierbinte, o rabufnire, o palpitare. Ei iubesc material, ce pot framanta intre palme, ce pot trezi cu un sarut, ce pot stapani si domina. Ei iubesc limitat. Exterior. Ei nu percep ce e dincolo de viata. Ei nu incalzesc, ei consuma. Ei nu cunosc sufletul din care consuma si nu stiu cand e muribund. Ei nu stiu sa debordeze sentimente in fragmente de lumini si sa desluseasca ce doare in tacere, ei nu stiu cum doare tacerea. Ei nu lupta cu sine, cu fantasme trecute si nu se infurie la ganduri dureroase. Ei nu tremura, nu se sperie, nu doresc imaterial...lor nu le e dor. Si poate ca ei au dreptate.

Melancholy

Se intampla, uneori, lucruri care ma fac sa privesc viata altfel. Sunt momente in care imi spun ca niciun sfarsit nu e de fapt sfarsit, ca ciclul de inceputuri e lung cat viata si ca fiecare moment e intr-adevar unic, palpabil, ca fiecare senzatie e materiala si daca imi doresc, poate am capacitatea sa o pastrez. Sunt momente cand cred ca nu am o povara care imi imobilizeaza infinitul intre umeri, ci am doar doua aripi albe si frumoase pline de praf si daca ma scutur, daca ma invart cu bratele deschise cateva secunde poate o sa zbor intr`adevar. Sunt momente cand cred ca totul e posibil si ca limitele sunt doar niste conventii absurde.

Am tinut cerul pe pupila
cateva secunde
am simtit marea sarata
pe obraji
mi s-a scurs nisip fin printre siruri nesfarsite
de degete aspre
am avut infinit printre suvite de par
si caldura torida pe sani

Vreau sa fiu fericita. Pot. Dar ma doare si plang.

un strat gros de fond de ten
transparent
introspectie clara pana in mijlocul sufletului
o linie tremurata
o imagine falsa
un zambet rosu cu contur depasit
o geana impaienjenita
calapultata
sta sa cada sub povara
celor sapte poveri de rimel
un obraz desensibilizat;loveste-l
o lacrima le aduna pe toate;le spala

hai sa plang.cu ce imi acopar goliciunea?