Nu am crezut ca o sa privesc vreodata in urma fara sa ma doara. Fara sa simt, adanca, sfasietoare, rana pe care mi-ai provocat-o. Credeam ca o sa uit, candva, poate in alta viata, sau macar in alta etapa a vietii, si asta doar pentru ca voi fi rupt orice legatura cu trecutul in care ai fost prezent. Cu tot trecutul. Pentru ca imi era prea greu sa accept ca a fost un trecut, atata trecut care nici macar nu te-a cunoscut. Asa erai de al meu, de fixat in trupul meu, de confundat cu sufletul meu...
Acum realizez de fapt ca nu uitarea era cea mai trista realitate, care te-ar fii smuls, iminent, din fiinta mea. Privesc acum spre tine. Spre mine, dorindu-te, venerandu-te, violent, salbatic...recitesc fragmente, recitesc famantari...retraiesc franturi, episoade si reconstitui dureri...
Poate ca soarta cea mai tragica a unui sentiment e neutralizarea lui. Reducerea, diminuarea vertiginoasa, graduala, inconstienta, independenta de vointa, de control...Nimic nu ar fii fost capabil sa mi te rapeasca violent. As fii luptat cu dintii, cu unghiile, cu toata forta si incapatanarea sa te pastrez. Dar sunt neputincioasa, ma simt dezarmata in fata procesului lent de detasare... cu sirul asta nesfarsit de zile asternute peste tine, peste noi... cum sa te pastrez, cand pe zi ce trece esti tot mai fad, te afunzi, te pierd! Imi aluneci printre degete cand mi-as dori atat sa te pastrez...Si acum te iubesc, dar nu imi mai esti necesar. Te vreau ca pe o anexa, ca pe o optiune, nu mai esti indispensabil.
Te dezlipest de sufletul meu bolnav de iubire. Ramane o dorinta, atata dorinta, atata disponibilitate si mult, dureros gol...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu