in fiecare clipa desenez altfel viata.
nu te mai caut.de ceva timp. m-am resemnat ca nu te-am gasit niciodata. mai am intrebari uneori.poate ca nu e corect sa te parasesc definitiv. poate ca ar trebui sa mai lupt cateodata, in loc sa te uit. nu pot sa zic ca nu imi mai pasa.as fii ipocrita. ar fii nefiresc. iubirea nu dispare pur si simplu. poate nu dispare niciodata. poate se perpetueaza. si se metamorfozeaza. poate se camufleaza. exista fara sa stiu ca mai e acolo.
daca privesc in urma, imi amintesc ca obisnuiam sa te iubesc. si sa fiu mereu departe de tine. si sa sufar pentru motive reale si inchipuite. obisnuiam sa te vreau, crezand cu putere ca nu m-as satura niciodata de tine. poate ca mintea mea e ipocrita cand spune ca nu te mai vrea. dar m-am obisnuit atat de mult cu gandul tau, ai devenit atat de al meu incat nu te mai recunosc in mine. poate ca existi, cresti, cazi o data cu mine, fara sa stiu,fara sa te constientizez. sau poate am ajuns atat de departe unul de celalalt incat omeneste vorbind e imposibil sa te mai percep. si cum iubirea e a mea, e toata ingramadita in fiinta mea, sunt eu, e omeneasca, e pieritoare, nu strabate, nu se inalta, nu are aripi. moare la jumatatea drumului dintre parasire si momentul actual. nu tine cont de dor. sau de nevoie. chiar daca uneori viata mea a depins de iubire. iubirea, precum este picatura de divin strecurata in cotidianul plat, absurd , e omeneasca prin excelenta.
cert e ca acum nu mai am nevoie sa sper. pot sa respir si fara tine. pot sa ma las iubita. pot sa iubesc linistit, fara sa ma framant. pot sa astept in tacere. pot sa daruiesc fara sa am senzatia ca ma sacrific pentru cine stie ce scop suprem, pot sa ofer rational, privind spre o finalitate. cunosc un suflet care poate sa ma iubeasca cu toate problemele mele si pe care sa il iubesc facand abstractie de ele.
as vrea sa te mai vad, candva cand o sa fiu convinsa ca e pura curiozitate...