era mai usor inainte. lucrurile erau simple. sau nu le intelegeam in toata complexitatea. acum, simt de cele mai multe ori ca viata imi scapa din maini si ca vreau sa fug. si nu am unde. vreau sa ma ascund pentru ca mi-e prea greu sa traiesc. nu stiu sa mai simt sau cum sa simt. imi fuge pamantul de sub picioare si cerul e prea larg, prea inalt, prea adanc sa ma adaposteasca. inainte credeam ca pot sa ma adapostesc intr-o persoana. credeam ca tu esti ratiunea si ca indiferent ce s-ar intampla, am o idee in care pot sa cred. acum nu te mai iubesc. de cand nu mai esti in mintea mea, nu ma mai iubesc nici pe mine. sunt doar o persoana cu prea multe probleme, prea plina de ganduri, intr-o realitate ingusta. caut cu disperare ceva in care sa cred, cum am crezut in tine. vreau sa capitulez. dar nu gasesc alta dimensiune care sa imi ingroape renuntarea. nu stiu cum sa continui, cand fiecare gura de aer ma sufoca si ma doare. m-am aruncat in lume, cu capul inainte, desi nu m-a pregatit nimeni pentru ce o sa urmeze. as vrea macar sa ma mai pot agata de trecut. sa cred ca, intorcand din cand in cand privirea, o sa imi fie cald. dar cand regasesc trecutul, te vad doar pe tine, indiferent, ma vad pe mine, agatata in cadru si vad o alta viata, la fel de exasperanta. nu vad niciun ideal, nicaieri. doar zbatere, durere, dezamagiri si renuntare.

mi-e dor de linistea din camera ta intunecoasa. ce daca mi se intampla sa nu simt nimic si sa stau doar pentru intunericul din jur. in camera ta era alta lume. pentru ca ma primeai fara sa am dreptul sa fiu acolo. negand toate principiile. o viata in afara vietii. mi se intampla sa te privesc, fara sa gasesc ceva atragator. minute in sir. exerciti o atractie bolnavicioasa asupra mea. incerc sa vorbesc despre tine, dar imi vine in cap numai tradare. te-am visat de mai multe ori in ultimele nopti. mi-ai ocupat mintea aproape continuu. desi nu am simtit demult atata scarba la gandul ca intunericul din camera ta nu e pentru mine, ci pentru cine stie cate altele. nu te-am intrebat, nu vreau sa stiu detalii. chipul tau schimonosit si ranjetul de pe chipul ei mi-au fost mai mult decat suficiente. acum as vrea sa scap.sa te alung pur si simplu din mine nu e suficient. simt pregnant ca pretul pe care il platesti e mult prea mic, sau nul. dar daca nu te mai raportez la principii, daca exclud sentimente umane, atunci orice actiune devine fireasca, acceptabila. pentru ca, nu-i asa "nu ti se poate refuza nimic din ceea ce e perfect, complet si drept pentru tine atunci cand esti tu insuti". nu ti se poate refuza nimic, daca tu vrei, si nu conteaza cate suflete calci in picioare. nu stiu de ce nu m-am obisnuit inca cu legea junglei. e bine ca acum stiu. si ca te iubesc, dar mi-e scarba. e bine ca nu mai vreau langa tine, pentru ca am putina demnitate. te dispretuiesc, in sfarsit. dar mi-e dor, pentru ca in niciun alt spatiu din lumea asta nu mi-a mai fost daruit atata intuneric, sa ma pierd.

tacere

in suflet e liniste. fara sunet de pasi. tu ai plecat. s-a spart si ecoul. nu am rezistat sa iti admir cu pleoapele deschise pendularea.de fapt, am presupus ca ai plecat, dar am ramas intoarsa. pana nu am mai auzit ecou. nici pasi. nici cioburi. sau pana m-am deprins sa le ignor. uneori duc dorul linistii dinainte de tine. era deplina. linistea dinaintea furtunii. linistea de dupa atata zbucium , poarta in picuri amintirea. cu toate ca amintirea ta nu ma mai tulbura,in linistea asta nu e nici pe departe armonie, doar haos. as vrea sa plang pentru tine. sa plang ca lumea e prea mica si prea rea si te primeste, doar ca sa-ti fie incomoda. sa plang pentru intunericul din tine si din jurul tau, pentru spatiul stramt infasurat deasupra inimii, nestatornica. sa plang, pentru viata ce palpita si pentru trupul ce se stinge.nu de buna voie,silit de tine...as vrea sa plang toate lacrimile ce le pastrez cu incapatanare, ca ma gandesc ca nu le meriti. tu ai trai si eu as plange. mi-as sacrifica lacrimile, daca as avea voie sa le vars sub pasii tai triumfatori. as vrea sa nu te mai intorci la mine. pentru ca mi-as dori sa nu mai cazi. e liniste, cum nu a mai fost demult in mine. linistea mea are ceva din resemnare, ceva din abandon, prea putin din uitare. linistea mea e asteptare. este, pentru ca m-am angajat sa nu iti dau drumul niciodata. acum, nu mai conteaza daca pleci, sau cat de des te-ntorci.

de la un timp, am devenit experta in despartiri. oamenii trec prin viata mea fara sa astepte sa ma trezesc. se uita indelung in timp ce isi vad mai departe de drum, putin sau deloc constienti ca pierduta in decor, imi acoper pleoapele cu genunchii sa nu simt nimic. sa nu zaresc. sa nu ma tulbur.
oamenii trec pe langa mine, fara sa faca galagie. fara sa ma determine. in varful picioarelor, sa nu faca impresie.
se mai intampla uneori, cine stie prin ce minune, sa imi doresc sa pastrez langa mine, macar putin, pe unul din acei indivizi fara nume. cand reusesc sa imi fac curaj suficient si deschid ochii larg, pregatita sa il urmez, vad doar o umbra, la linia orizontului, si degeaba mai strig... iubesc o umbra sau iubesc nimic.

in fiecare clipa desenez altfel viata.
nu te mai caut.de ceva timp. m-am resemnat ca nu te-am gasit niciodata. mai am intrebari uneori.poate ca nu e corect sa te parasesc definitiv. poate ca ar trebui sa mai lupt cateodata, in loc sa te uit. nu pot sa zic ca nu imi mai pasa.as fii ipocrita. ar fii nefiresc. iubirea nu dispare pur si simplu. poate nu dispare niciodata. poate se perpetueaza. si se metamorfozeaza. poate se camufleaza. exista fara sa stiu ca mai e acolo.
daca privesc in urma, imi amintesc ca obisnuiam sa te iubesc. si sa fiu mereu departe de tine. si sa sufar pentru motive reale si inchipuite. obisnuiam sa te vreau, crezand cu putere ca nu m-as satura niciodata de tine. poate ca mintea mea e ipocrita cand spune ca nu te mai vrea. dar m-am obisnuit atat de mult cu gandul tau, ai devenit atat de al meu incat nu te mai recunosc in mine. poate ca existi, cresti, cazi o data cu mine, fara sa stiu,fara sa te constientizez. sau poate am ajuns atat de departe unul de celalalt incat omeneste vorbind e imposibil sa te mai percep. si cum iubirea e a mea, e toata ingramadita in fiinta mea, sunt eu, e omeneasca, e pieritoare, nu strabate, nu se inalta, nu are aripi. moare la jumatatea drumului dintre parasire si momentul actual. nu tine cont de dor. sau de nevoie. chiar daca uneori viata mea a depins de iubire. iubirea, precum este picatura de divin strecurata in cotidianul plat, absurd , e omeneasca prin excelenta.
cert e ca acum nu mai am nevoie sa sper. pot sa respir si fara tine. pot sa ma las iubita. pot sa iubesc linistit, fara sa ma framant. pot sa astept in tacere. pot sa daruiesc fara sa am senzatia ca ma sacrific pentru cine stie ce scop suprem, pot sa ofer rational, privind spre o finalitate. cunosc un suflet care poate sa ma iubeasca cu toate problemele mele si pe care sa il iubesc facand abstractie de ele.
as vrea sa te mai vad, candva cand o sa fiu convinsa ca e pura curiozitate...

nu conteaza cat sunt de ratacita
goala
infometata
dupa iubire. dupa tu
care ai fost
si ai uitat sa fii.

nu te uita cum tremura
tot universul in jurul
unei iubiri
ce stie doar sa moara.

nu te uita la ceas. ca e tarziu
si nu numara clipele, care se pierd oricum
in mine. in trup.

daca nu poti,
lasa-mi eul sa se dizolve.
nu ma iubi din politete.

si daca vrei sa ma curmi
dintr-o data

daruieste-mi uitare.

daca mai poti sa imi daruiesti ceva...daruieste-mi uitare.

poate daca nu ne-am mai juca de-a v-ati ascunselea si am incepe sa traim...
poate daca am iubi mai mult...

astept in tacere.sa uit. e atat de multa lume agitata si totusi atata liniste. esti tu in mine, pierdut, camuflat. te-am sters cu buretele sa te storc din amintiri altadata.
as vrea sa ma strigi.si sa nu spui nimic. doar sa iti aud prezenta. doar sa iti sorb ecoul.

lumea traieste. e pacat ca sunt doar spectator. al unei zugraveli aproape perfecte.
cand trec pe langa viata, am iluzia perfectiunii. ziduri si culori.
eu nu am ziduri. am clipe ce curg.una dupa alta. nu pot sa le prind.
mi-ai sfaramat zidurile in palme. sunt descoperita, goala, rece. si te iubesc.

nu mai simt nimic. doar oboseala. si furie.
poate ca am simtit prea multe. si acum nu mai exista senzatie suficient de puternica pentru mine. mi-a ajuns sufletul la saturatie. am depasit doza letala.
poate am murit. si bantui din intertie. de pe o zi pe alta.
nu stiu daca mai ai puterea sa ma trezesti din letargie. nici tu.
nu mai iesi din anonimat.
poate am iesit din sevraj. poate am scapat de dependenta.

esti atat de departe si de comun incat ma inspaimanti.
pacat de resursele sufletesti pe care le-am investit incercand sa te transform in iubire eterna.

m-au parasit simturile. m-a coplesit uitarea.

privesc cum te ridici si pleci. cum imi intorci spatele. unul imens si rece. ma vad pe mine in urma ta.mica, ghemuita, aproape inexistenta. aproape ca ma confund cu podeaua. si de jur imprejurul meu e multa multa tacere.
de fiecare data cand imi revin din betia de tine, ma gasesc singura. si anxioasa. cautand cu ochi disperati de jur imprejur ceva de care sa ma agat.
tu nu crezi. tu nu ma crezi. poate sunt copilarii. poate sunt exagerata. poate ca sunt lucruri mai importante in viata decat o iubire neimpartasita. poate e stupid.

mi s-a intiparit pe pupila imaginea ta plecand. mi s-a intiparit pe suflet singuratatea. singuratatea de tine.
uneori sunt fericita.uneori sunt oameni care ma iubesc neconditionat. uneori cred ca o sa fiu bine.
de cele mai multe ori, insa, te caut.doar pe tine.

nu stiu cum pot sa suport toata durerea asta si inca sa traiesc. si inca sa trebuiasca sa imi continui viata. si inca sa privesc in viitor cu speranta. si sa am atatea obiective. sunt stoarsa de putere...
ma darama realitatea care imi sta in fata. e nemilos timpul ca nu se opreste putin. nu pot sa descriu cat te dispretuiesc. cat te vreau de departe de viata mea. nu pot sa descriu cum ma doare. nu exista atatea cuvinte. prea multa durere. inca sunt ingrozita de cat de mult ai putut sa ma inseli. cu cat sadism ai supt suflare de viata din mine. poate sperai ca asa o sa iti refaci tu rezervele sufletesti.poate ca asa ai devenit tu mai puternic si capabil sa ma arunci.
te iubesc si te urasc cu toata forta. sper sa iti fii fost de ajutor. sa stiu ca zbuciumul meu nu a fost pentru nimic. macar unul din noi sa se fii vindecat.
cat despre mine, simt ca o sa fiu otrativa pentru totdeauna. de tine.

intr-o buna zi nu o sa mai stiu nimic.
intr-o buna zi.

nu o sa mai astept punctul terminus unde ma astepti.
intr- zi... nu o sa mai existi.

nu m-ai intrebat niciodata cum imi este langa tine. nu te-ai mirat de ce ma intorc de fiecare data.
eu ma intreb mereu de ce trebuie sa fim despartiti. eu cred ca ce se intampla cand nu suntem, nu e viata. e etapa de tranzitie. cand ma intorc la tine, ma intorc acasa.

si totusi, intr-o zi totul moare.

plutesc fara scop
in marea de suflete muribunde.
nu e depresie. nu e frustrare. e inertie.
e o lumina.la capatul tuneului.
sau cine mai stie?
e departe capatul, la mii de ani lumina.
sau poate am trecut de mult de capatul tunelului. am abandonat lumina.
si mi-a ramas mult mult intuneric. e atat de bine. obisnuiam sa inchid ochii
cand oboseam sa te privesc. acum nu mai conteaza daca am ochii inchisi sau larg deschisi.
nu te mai vad oricum. ma odihnesc mereu. ce e dincolo de odihna?
astept starea de dupa somn.de dupa letargie. de dupa tine.
astept sa vad cine imi poate da doza de viata inapoi. doza care am jurat ca o sa o las la tine. sa mi-o administrezi cand iti amintesti.
dar e atat de bine...simt cum ma parasesc simturile. incet dar sigur. si nu e dureros. nu e tragic. nu duc dorul luminii zilei. ma sperie doar gandul ca trebuie sa mai traiesc din cand in cand, cand se imprastie norii si poarta pe conturul lor stelele. si luna.
dar cel mai ades e bine. si obscur. cu ochii tinta in tavan, inca te astept. ma enerveaza agitatia din jur, cand uit fractiuni sa te iubesc. abia atunci observ cat se misca de absurd indivizi fara nume, cu mainile intinse spre mine si cu gheare ascutite. e mult zgomot si palmele slabe, doar doua, ale mele, nu pot sa cuprinda si sa omoare atata nestatornicie. stiu ca atunci cand esti cu mine, e liniste. ma sedezi. ma faci a ta, cand ne cuprinde linistea si uitam sa traim. nu stiu cine pluteste in mintea ta, daca sunt eu, sau alte fantezii, din alta lume... dar ma faci sa uit ca viata asta e o alergare dupa interese. ma faci sa ma mint ca oamenii stiu sa iubeasca. ma faci sa imi doresc sa fur toata viata din toata lumea si sa o ascund intre noi, pentru ca doar noi stim sa traim cu adevarat.altii stiu doar sa urasca.

nu stiu de cand traiesc hranindu-ma cu fantezie. daca a trecut o vesnicie sau o clipa. am uitat cand am fost ultima data pierduta in tine. am uitat cand te-am cuprins ultima oara si cand ti-am mangaiat chipul preocupat. am uitat cand ti-am sfasiat buzele palide. parca fiecare sarut ar fii fost ultimul. pentru ca dupa fiecare sarut m-a incercat sentimentul ca te pierd. ca o sa te imprasti cand o sa ma invadeze lumina... imi amintesc doar imbratisarea ta perfecta. traiesc pentru caldura ce o emani. mi-e frica de ce o sa vina, pentru ca nu stiu daca o sa te mai am vreodata. mi-e frica sa traiesc fara tine restul vietii. e prea mult.
pe cine sa implor, iubirea mea, sa nu mi te ia definitiv?

unde esti cand nu mai am
putere sa strig
si ma abandonez in intuneric
acoperita cu toate straturile
de instincte de conservare?

in ce colt de ratacire
iti alearga sufletul
neobosit
cand nu mai am glas. cand imi sangereaza talpile
si de jur imprejur
sunt prea multi pasi.prea multe voci
sa imi mai dau seama ca te iubesc...

unde esti
cand nu pot sa mai port pe umeri
povara iubirii
si izbucnesc revolte in mine
vecine cu nebunia?

de ce esti asa de des
invizibil
incat am senzatia
ca iubesc singura
nimic?

cateodata e pur si simplu tarziu. as intreba unde sa te caut. as rascoli tot Pamantul. dar de la un timp, toate lucrurile si-au pierdut sensul. asteptarea.

Renastere bolnava

cand ai invatat
sa plutesti in aer?
de cand imi atarni
de jur imprejur
de am ajuns sa ma inec cu tine
la fiecare gura de viata?

ti-as declara razboi.
dar nu mai am arme. si sunt prea slaba sa lupt
te hranesti din mine.
si totusi, ciudat
nici tu nu devi mai puternic. ca si cum
ai suge din mine otrava.sa te ajute sa renasti.
sa ma invete
sa mor incet.

sa scot ce e rau
la suprafata,
sa ma lupt cu tine
pentru nimic. doar de dragul artei.

de cele mai multe ori,
capitulez.
pentru noi,
s-a terminat
am obosit;
bine ca sunt atatea noi zile
cand putem sa uitam sa renastem
de la capat.

‎"Nothing you confess could make me love you less..."

and yes, baby, this is for you... please don't ask anymore. it hurts. everything's for you.

m-am saturat sa ma prefac. sa ascund mizeria in cuvinte. nu e corect. trebuie sa fie? de fapt, totul e subiectiv. adica nu mi se pare corect ca nu esti cu mine pentru ca eu am nevoie sa fii. in esenta, nu e nimic incorect.
nu e corect ca trebuie sa ma detasez pentru totdeauna si totdeauna e asa de mare.
nu e corect ca atunci cand fizic esti cel mai aproape esti de cele mai multe ori incredibil de departe de mine.
nu e corect ca iti raspund la provocari si ma entuziasmez. si ca tu "imi tai macaroana".ca si cum eu te-as fii provocat.
nu e corect ca nu ma opreste nimeni si nimic sa ma intorc la tine de fiecare data cand ai nevoie. ca nu e nimeni sa imi traga una cand alerg inconstienta spre tine.
nu e corect ca ma faci fericita. atat de putin. si atat de fericita incat nu rezist niciodata.
nu e corect ca esti unul din scopurile mele. sau prioritate.

pot sa te iubesc si sa te urasc din tot sufletul meu in acelasi timp. sa te vreau si sa te dispretuiesc. simt furie si multe resentimente. simt ca as vrea sa te strang atat de tare incat sufletul sa iti crape in fata mea. sa te distrug. sa imi provoci mila.
cu cat mai mult rau ti-as face, cu atat m-ar durea mai tare. as vrea sa te doara ca sa ma doara pe mine.
realizez cata rautate inca striga din mine. pentru ca da, as fii capabila sa iti fac rau. unui suflet atat de bolnav. in egoismul meu, as putea sa ma bucur ca iti e rau. si mi s-ar sfarsi picatura cu picatura viata. ma urasc pentru ca sunt atat de nedreapta cu tine incat imi doresc sa fii instrumentul care sa imi dovedeasca mie ca inca mai simt ceva. ca inca nu am murit.
dragostea e infinit de egoista. altfel nu si-ar gasi loc rabufnirile mele de orgoliu.
vreau sa cred ca totusi, vreau sa iti fie bine pentru tine, nu pentru mine.

oricat de mult as uita,
ma tradeaza o farama de neuitare.
exista in inima mea,
bine ascunsa de straturi de praf
si sange inchegat
si rani cicatrizate
o picatura de vesnicie
un fragment de nepatruns
care te ascunde si te protejeaza
de degradare. de vointa mea.
o parte de suflet in care traiesti vesnic,

dincolo de toata ratiunea,care iti da drumul...
ramane senzatia ta, starea de tine, amintirea, conturul, clipa cuibarita,
pentru ca mai presus de uitare, umana
e Dumnezeiescul din iubire,
infinitul...

te-am pierdut.si o sa ii fie dor sufletului meu.pentru totdeauna.

pleaca am zis. cand?
nu vreau sa stiu cand. doar vreau sa cred
ca o sa sti sa mai vii
in locul unde m-ai lasat
sa imi arunci motive si scopuri
sa ma privesti dispretuitor
sa ma privesti pierdut
sa ma privesti in gol
sa ma cuprinzi, fara sa stii
ca sunt acolo
sa ne acopere linistea
sa fie intuneric si bine
prea bine sa fie adevarat
si ziua de maine sa nu existe in lumea noastra.

oricat de departe si de neinteles
oricata durere si fantezie
oricat de absurd
oricata frustrare si
oricata resemnare
...
nu ajunge toata uitarea din lume sa imi stearga
iubirea.

as avea atatea sa iti spun...imi e greu sa accept ca nu trebuie, nu se poate.si niciun regret nu isi are locul. cuvintele multe sunt blesteme.

Sti, inca ma gandesc daca am dreptul sa fac greseli. Analizez, cu timpul impotriva. Si trece, trece nemilos...
Consum nopti de nesomn. Ca nu cumva sa imi scape vreun gand. Caci noaptea ma simt putin mai aproape de raspunsuri. Lumina ma afunda in uitare. Noaptea pot sa sufar. Cu intunericul, singurul martor. Blestem intunericul! am crezut ca este un martor mut. Dar noaptea tacerea mea prinde glas si urla nedumerire, pana la tine. M-a tradat.
Daca nu ar fii fost atatea nopti pline de amintiri, pline de tine, inecat in cele mai diverse forme de lacrimi, poate ca ai fii fost de mult, foarte mult timp uitat. as vrea sa te alung din noapte. sa fie doar a mea.
blestem omul din mine. omul care nu stie sa taca. omul ascuns, ce se dezlantuie in noapte.
am vrut doar sa te pastrez. am vrut sa descifrez, ca sa posed. am ramas singura, cu si mai multa noapte, cu si mai multe intrebari. si cu o realitate a ta pe care as fii preferat sa nu o stiu.

Ghicitoare

am vrut sa descifrez.
dar nu am dreptul;
sa pangaresc cu mintea
nestiutul;
nu e lumina, niciunde in Univers
mai luminoasa
ca intunericul tau.
m-am revoltat, am improscat venin.
cautand in mocirla
inceputul.
am incercat sa iti fur
armonia
tacerii.

m-ai blestemat.ai smuls din mine
toata tacerea.
acum, cu toate ghicitorile
Pamantului
reduse la absurd
am ramas cu dorinta
de a nu fi stiut vreodata.

imi e greu sa exprim cat de fara sens se misca in momentul asta viata in jurul meu. pentru ca am primit lovitura dura de trezire la realitate. imi blestemam speranta si uram incertitudiea. dar acum, cand ai infipt cutitul in speranta, as face orice sa nu stiu nimic. sau sa nu fii primit confirmarea, pentru ca refulasem realitatea, o ascunsesem bine sa nu o mai aud, sa nu mai strige sentinte la moarte sentimentelor.
acum, in mintea mea, te-ai transformat subit, din fiinta care imi incalzea sufletul in nopti albe hranite de ganduri de singuratate, intr-un sloi imens de luciditate, de sarcasm si necunoscut. nu stiu de ce doare atat, nu stiu ce ma darama, nu stiu ce abandonez, dar simt ca se rupe nu doar un episod, ci tot sensul se scurge dintr-o data din viata.
ma frapeaza discrepanta dintre tu, cel care ma imbratisa ca un copil, cu spaime si neimpliniri, si cel care imi explica cum afectiunea mea trebuie sa fie canalizata in alta directie, potrivita. unde e de fapt minciuna?
urasc sa primesc sfaturi. si tocmai de la tine. stiu lucrurile conventionale.stiu cum ar trebui sa fiu si ce ar trebui sa caut. suna monstruos sfaturile astea venite de la tine.
am senzatia ce tot ce scriu e sec. si ca imi bat joc de mine incercand sa imi explic si sa vorbesc despre ce simt. in mine e doar o rana.si goliciune.
astept ziua cand o sa inteleg "tot din nimic". simplu si dintr-o data. pentru ca mie nu imi datorezi nicio explicatie. tot raul mi l-am facut singura. constienta.
cu toate astea, vreau sa sti ca doare prea tare, e prea sfasietor, sa ma trezesc,secatuita de putere, ratacitoare intr-un imaculat nimic...

nu suntem decat niste straini. care intorc capul cand se intersecteaza. ca sa creda celalalt ca nu a fost vazut.
ironic, te vad din intamplare. cum imi doream inainte si nu se intampla niciodata. te vad si imi vine sa alerg spre tine. imi stapanesc cu greu pornirea. imi intorc cu greu privirea. dar repede. din reflex. cu fiecare clipa de framantare care trece, ma conving ca am trait finalul. si e firesc sa intorc capul. pentru ca te iubesc, dar nu te mai cunosc.

am parfumul tau scrijelit pe piele. si pe camasa mea preferata. inca sunt sedata. unii ar zice ca perfectiunea e intangibila. eu cred ca perfectiunea e la orice pas. fiecare om are perfectiunea lui. si eu o am pe a mea. cuibarita in momentele mele interzise cu tine. poate ca nimeni in afara de mine nu ar numi dependenta asta, hranita pe ascuns, cu clipe obscure, condamnabile, perfectiune.dar doar eu stiu cum imi bate inima.doar eu stiu cum tresar. doar eu simt ca merita sa ma tarasc de pe o zi pe alta doar pentru putin din tine, compensatie. doar eu stiu ca toate cuvintele din lume nu pot sa redea atata fior. si chiar daca lumea s-ar darama in jurul meu, ar fii suficienta o imbratisare si multa tacere sa cred cu tarie amagirea ca totul o sa fie bine. candva. pentru ca imbratisarea ta e mai presus de orice perfectiune:).

si daca nu pot sa fiu speciala pentru tine, nu vreau sa fiu pentru nimeni. daca nu poti sa umpli tu sufletul meu, nu cu momente ratacitoare, ci cu prezenta deplina, atunci sa ramana gol pentru totdeauna. daca in cautarea mea o sa gasesc mereu alt punct de reper si tu o sa ramai ratacit intr-un trecut incert, vreau sa fiu debusolata pentru totdeauna.

prea multe de zis si totusi, prea multa tacere...mi-am intrerupt sirul de cuvinte ce mi se scurgea pe buze....mintea mea urla ganduri cat sa acopere toata tacerea din lume. dar buzele imi sunt pecetluite.

Today I'm happy ... I am!:) Thank you, God!

am o dorinta in suflet, imensa, sa iti zic ceva, sa ma asculti, sa imi raspunzi, sa te contemplez, sa tac cu tine... am nevoie de imbratisarea ta, rece sau calda, oricum ar fii...pentru ca as putea sa ii ignor semnificatia, daca ai fii aici, macar putin, macar fractiuni...sa uit putin ca trebuie sa te uit, ca nu am voie sa te pastrez, nici macar in suflet, pentru ca locul tau trebuie sa ramana liber, sa se cuibareasca o dragoste noua, candva... dar nu vreau sa iti dau drumul, nu vreau sa ma eliberez, m-am agatat cu toata puterea de tine... simt ca daca parasesc iubirea ta, daca o alung din mine, o sa raman complet singura. pentru ca nu mai am resurse interioare sa iubesc pe altcineva si refuz, resping...
as vrea sa pot sa iti zic ce simt, sa nu ma mai sufoce, chiar daca ti-am mai zis de atatea ori... as vrea sa ma mint ca iti pasa de framantarile mele, sa cred ca daca nu ar exista atatea circumstante, am fii impreuna...

big girls...cry:(

nu mai pot. renunt. renunt la tot. vreau alta viata. vreau alte sentimente. imi ajunge framantarea. as vrea sa pot sa fug. sa ma opresc doar intr-un loc unde nimanui nu-i va pasa vreodata ce fac.de ce sufar.sau de ce ma entuziasmez. vreau din ce in ce mai mult singuratate absoluta. si liniste. un interval continuu de neclintire. sa ma pierd in ganduri.sa am timp sa imi doresc si sa am voie sa renunt.
sunt prinsa intr-o cusca. geme infiorator realitatea in jurul meu. nu pot sa revin. e prea infricosator. nu pot sa o ignor. degeaba imi acopar ochii si urechile...

E una din acele zile in care ma gandesc prea mult la tine. Am senzatia iar ca mi-am pierdut punctele de reper si plutesc in deriva. Ieri imi imaginam cum ar fii sa suni si sa imi spui ca esti hotarat sa fim impreuna si cum raspunsul meu rece, distant, ar fii ca s-a facut tarziu. Prea tarziu pentru noi.
Ma bantuie sentimente de neputinta. Printre ele, amalgamat, ai aparut si tu. Pentru ca ai ramas cea mai mare neputinta a mea. Nu pot sa te intreb nimic. Nu pot sa stiu daca iti e bine. Nu pot sa intuiesc daca iti mai amintesti vreodata. Nu de noi. Nu amanunte. Nu ca te-am coplesit cu dovezi de afectiune neimpartasita. Nu ca am cersit-o de atatea ori. Nu ca ai fost linistit vreodata langa mine. Nimic din vreun cadru il care sufletele noastre si-au tinut de cald. Ci doar daca constientizezi vreodata ca sunt bolnava de dor. E prea tarziu sa mai conteze.

E multa liniste in jurul tau. Urlu.Tac
pun semnul egal.
haos incremenit
sunetele se sparg.

Iti pandesc concretizarea la fiecare cotitura a timpului. Astept sa ma intorc de unde am plecat. Astept sa se intoarca lumea pe dos. Si sa te regasesc.

Cand o sa alung visele
Cand o sa sparg zidurile
Cand o sa desir
Rand cu rand
Straturile de sublim
Cu care ti-am acoperit aducerile-aminte
Cand o sa neg eternitatea care ma orbeste
Si o sa sting lumina
Sa nu o mai reflecti
Cand o sa iti dezgolesc sufletul
Sa-l descopar primordial
Cand o sa-mi sterg lacrimile
Printre care te deslusesc, doar
In culori de curcubeu
Cand o sa incetez sa cred
Intr-un perfect difuz…

Atunci, ce-o sa ramana de iubit ?

continui sa lupt pentru cauze pierdute. de cand au inceput sa conteze deciziile mele, am luptat mereu pentru un ideal utopic.
am iubit, iubesc in gol, de una singura.si sper. sper ca din nimic o sa apara brusc ceva coplesitor. sper ca o sa sune telefonul, chiar daca nu a mai sunat de vesnicii. sper ca o sa ma intersectez cu tine intr-o zi, chiar daca lipseste orice argument logic care sa-mi justifice ipoteza. speranta asta, desarta, e vecina cu nebunia.
pe mine nu ma mentine vie speranta. pe mine ma consuma. incet si sigur. pana cand, din mine, o sa ramana doar praful unui suflet. si peste gramada de praf, mare, victorioasa, in loc de piatra funerara, speranta.
speranta e blestemul meu.
si totusi sper.

a trecut timpul.trece mereu, de-a valma, nemilos. se-asterne timpul peste o poveste, dureroasa si nesfarsita.
timpul se termina doar pentru fiecare individ in parte. sau abandoneaza vieti si povesti si trece indiferent, independent de asteptari inselate si refulari.
as vrea sa pastrez putin timp, sa fie doar al meu. sa-l rup din cursul sau firesc si sa mi-l insusesc. sa nu pierd niciodata amintirile care ma resusciteaza cand vreau sa renunt.
nu vreau mai mult timp, sa-mi prelungeasca agonia. cer doar fragmentul care imi apartine .