Imi rasuna in minte, pregnant, realitatea cotidiana. As vrea sa am o poarta sa ies. As vrea sa evadez din cotidian. Cliseic. Artificial.
De fiecare data, cand uit ca exist, evadez intr-o lume a mea. In care eul e linistit. Nu urla. nu se zbuciuma. O lume in care nu exista simtaminte. O lume stramta, in care nu mai e loc pentru nimeni. O lume in care orice nota straina suna disonant, exasperant. O lume care ma protejeaza de mine, ca parte a societatii. O lume in care nu exist eu, exista starea de dincolo de mine. O lume in care nu ma simt nicicum. In care nu exista notiunea de disperare, cum nu exista nici opusul ei. O lume in care nu ma gandesc la fericire. O lume in care orice variatie in sens pozitiv sau negativ ar produce haos. O lume care imi ofera guri generoase de aer, sa respir. O lume care nu ma sufoca... O lume autentica, nu plagiata. O lume unde pot sa fiu, fara sa ma obsedeze imaginea mea reflectata in ceilalti. O lume in care pot sa imi asum durerea, pentru ca am dreptul s-o traiesc. O lume in care nu se ridica fericirea schitata in tonuri indoielnice la rang de virtute.
Lumea mea e un colt retras de existenta in care, in pozitie fetala, cu ochii stransi, lipiti de pleoape, redevin eu. E o lume in care am dreptul sa uit. O lume in care nu exista sechele, pentru ca nu exista istorie. E o lume in care nu e nevoie de speranta, pentru ca exista doar momentul actual.
E o lume in care omul renaste, cuibarit in clipa.
