de la un timp, am devenit experta in despartiri. oamenii trec prin viata mea fara sa astepte sa ma trezesc. se uita indelung in timp ce isi vad mai departe de drum, putin sau deloc constienti ca pierduta in decor, imi acoper pleoapele cu genunchii sa nu simt nimic. sa nu zaresc. sa nu ma tulbur.
oamenii trec pe langa mine, fara sa faca galagie. fara sa ma determine. in varful picioarelor, sa nu faca impresie.
se mai intampla uneori, cine stie prin ce minune, sa imi doresc sa pastrez langa mine, macar putin, pe unul din acei indivizi fara nume. cand reusesc sa imi fac curaj suficient si deschid ochii larg, pregatita sa il urmez, vad doar o umbra, la linia orizontului, si degeaba mai strig... iubesc o umbra sau iubesc nimic.