Cat de mare e niciodata? Il pot cuprinde intr-un suspin innabusit, sa uit ca exista si sa o iau de la capat, acolo unde se consuma?
De cate ori am renuntat, de atatea ori mi-ai reaparut incapatanat la capatul fiecarui drum. Si eu care credeam ca te lasasem demult in urma...
Sti, e ciudat cum ma framanti. Sunt aici, cu tine, cu mine, intr-un tumult, intr-o neliniste... Din nou te strecori in vis. Te visez mereu . Cateodata esti anti-erou, in visul meu. Alteori esti prezenta. Sau idee. Dar nu te pot alunga de acolo. Te refulez aici, in realitate. Dar visele sunt realitati refulate.
Te pot nega. Pot sa urlu cu toti plamanii ca nu te simt, ca nu te aud in fiecare moment cum imi ravasesti gandurile, ca nu imi amintesc mereu cum ai fost al meu, putin, putin, cum a fost a ta toata, cu fiecare por si picur de dorinta, ca nu am chipul tau intiparit pe suflet... numai eu stiu cat te-am rugat sa pleci. Numai eu stiu de cate ori ti-am zis niciodata, de cate ori ai plecat din mine si m-ai lasat fragmentata...
Ma consolez, nimic nu dureaza o vesnicie. Nici macar o iubire. Pentru ca niciodata e mai puternic. Si noi, noi suntem mici, noi ne pierdem pe drum, noi ne refugiem in noi...noi uitam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu