Atat de frumos...

Exista sublimul ascuns, cuibarit, in jurul nostru. Cand ne deschidem cu greu ochii lipiti de greutatea somnului de pe gene sa primim binecuvantarea rasaritului, dupa o noapte intreaga in care am deplans apusul.
In clipe, in armonie, in tacere, in exuberanta, in fericire si in solemnitatea unei tristeti, in zambeste si in lacrimile ce curg ca sa ne spele sufletele. In dimineti ce se inoiesc ca sa ne spuna ca trebuie o luam de la capat, mereu. In uitari ce lasa goluri doar ca sa faca loc amintirilor frumoase. In evocari cu zambete sau cu oftat. Exista sublim bine ascuns sub straturi de viata, sublimul ca ai patruns miezul dulce, dupa ce ai mestecat in scarba coaja amara.
Si poate sublimul desavarsit e durerea, indiferent de intensitate, pentru ca e mereu o etapa. Viata ne constrange sa continuam, condamnati la resemnare.

Despre cum e sa uiti

daca golul din suflet e tot ce pot sa am
daca tacerea ce urla disperata in mine
 e armonie pentru suflet obosit,
daca-o frantura din  poveste
e singura poveste intreaga de care trebuie sa am parte,
lasa-mi-le mie pe toate. 

daca speranta e cea mai mare nebunie 
daca sirul de zile noi, rand dupa rand
ce se alinieaza dupa punctul terminus
e singurul blestem pe care trebuie sa-l sorb pana la fund
cu suflet frant, c-o jumatate amputata
singurul fragment din viata
condamnat la neintregire
lasa asa sa fie.

voi ingropa in necuvant vartejul de-ntrebari
o sa ma las in urma pe cale, sa vars ce-am mai pastrat din lacrimi
o sa semnez in mine resemnarea, cum as semna o sentinta de moarte.
si daca mai poti sa imi daruiesti ceva,

daruieste-mi uitare!

mai intai il privesti in treacat. apoi incepi sa il vezi. apoi il recunosti din multime. apoi ii dai voie in spatiul tau de siguranta. ii permiti sa ia un loc in microuniversul tau. ii spui sa nu te deranjeze si nu cumva sa faca prea mult zgomot. nu ai vrea sa iti amintesti prea des ca e acolo. destul ca e un chirias ce ocupa un colt din sufletul tau aproape gratis. la inceput il lasi in coltul lui si iti vezi linistita de viata. treptat insa, incepi sa iti mai intorci privirea din cand in cand, sa verifici daca e inca acolo. sunt zile in care tace mult. atunci verifici des locul de suflet in care l-ai instalat neglijenta. se infiripa in capul tau gandul razlet ca poate o sa plece candva si lasi trista ochii in pamant. de frica, incepi sa ii decorezi un loc mai cald, sa vrea sa ramana, sa ii fie bine. ii pictezi camaruta cu sperantele si visele tale. ii deschizi larg ferestrele sufletului tau si asezi draperii lila. ii pui flori proaspete, in fiecare zi, colorate in mii de nuante. ii arati incantata spatiul pe care i l-ai amenajat si il inviti sa ramana. nu-i spui pentru cat timp, nici el nu-ti spune. cert e ca de cand l-ai instalat in camera cu draperii lila, ti-a devenit mai draga camaruta aia veche, pe care o incuiasei si ascunsesei bine cheia, crezand ca nu o vei mai deschide prea curand. nici nu stiai ce minuni pot face sperantele tale dintr-o camera parasita si veche. cand ai descuiat-o, a navalit buluc afara jumatatea de suflet pe care o ingropasei acolo si de care vroiai sa uiti. acum, i-ai dat-o lui cadou. ti-a multumit politicos. a fost frumos o perioada, treceai des pe la el si petreceati timp impreuna. radeati mult. parea ca e acolo de cand lumea si ca nu va mai pleca vreodata. pana intr-o zi cand ai trecut pe acolo si ai vazut ca incepuse sa isi stranga din lucruri. te-a asigurat ca nu e nimic, doar ca are nevoie de putin timp sa se gandeasca si ca o sa se intoarca repede. l-ai lasat... peste inca cateva zile ai trecut iarasi pe acolo. parea putin schimbata atmosfera. ti-ai zis ca nu-i nimic, e doar mai greu acum, dar o sa treaca...
 a venit ziua cand ai intrat in camera cu draperii lila si ai gasit-o goala. totul era in ordine, aranjat frumos. parea ca in ultimele luni nu avusese niciun locatar. era frumoasa camera si inca mai erau pictate pe pereti sperantele si visele tale. in aer plutea parfumul discret al trandafirilor. te-ai asezat si ai inceput sa plangi incet. te intrebai de ce dar nu aveai raspuns. locatarul tau drag nu-ti lasase nimic in urma si cu lacrimile inca siroind pe obraji te intrebai daca intr-adevar a locuit cineva in jumatatea aia de suflet sau ti-ai inchipuit totul.
te-ai ridicat sa pleci. de-atunci, ai mai trecut din cand in cand. ti-ai pastrat obiceiul de a aseza zilnic trandafiri proaspeti. ai lasat ferestrele cu draperii lila deschise, doar-doar se va intoarce. ai avut grija sa stergi praful, sa nu se aseze peste camera din suflet pe care ati construit-o amandoi.
 acum, inca mai speri. iti trimiti gandurile despre el in camaruta si stai acolo cu ele, cateodata minute, cateodata ore, poate chiar cate o noapte intreaga. inca nu te lasa inima sa o incui...

Frantura

-Vreau langa tine.
-Si eu... dar nu putem. As vrea sa ma iei in brate de-adevaratelea.
-Bine.
-Atata vreau. O data.
-Nu e greu.
-Nu :-). Vrei sa fie greu?
-Da.
-De ce?
-Sa simt ca e ceva acolo.
-Ce sa fie?
-Tu.
-Pai sunt. Numai ca sunt mica. Si nu ma vezi.
-O sa te strang tare.
-Abia astept.
-:-)
-:-(
-Spune!
-O sa-mi fie dor. Stii?
-Da.
-Si ce o sa fac atunci?
-Nu o sa fie atunci.
-Cum? De ce nu o sa fie?
-Pentru ca tot e acum.
-Atunci e acum?
-Da.
-Nu ca acum inca esti. Atunci nu o sa mai fii.
-Bucura-te de acum! Lasa atunci.
-Acum vrei sa pleci.
-Acum sunt cu tine.
-Da. Dar mai e putin din acum.
-Dar e! Stai cu mine.
-Cat?
-Cat stau si eu.
-Bine. Eu o sa stau si cand nu o sa mai fii.
-Bine. Du-te...
-Nu. De ce? S-a terminat acum?
-Maine e ceva nou.
-Nu e bine. Dar  bine.
-Nu stii. Maine nou nu a mai fost...

Scrisoare

As vrea sa zic ca mi-e usor. Ca te las in urma fara regret. De ce as regreta? Nu ti-am dat nimic. Nu mi-ai luat nimic. Doar am trecut unul pe langa celalalt intersectandu-ne privirile. M-ai prins de mana si te-ai uitat mirat in ochii mei, ca de o ciudatenie. Parca ochii tai dilatati spuneau o poveste mai presus de cuvinte. De parca am fi purtat doua conversatii in acelasi timp, schitate pe buze si-n privire. Sau poate ochii tai taceau privindu-ma si eu mi-am imaginat totul. Mereu m-au fascinat povestile scrijelite pe doua pupile dilatate. Mi-a placut sa le tes si acolo unde lipsa de intelesuri, goliciunea, m-ar fi facut sa plec grabita.
As vrea sa mint ca nu ma gandesc la ce ar fi putut sa fie, dar in viata regret numai ce mi-a fost imposibil sa fac. Regret ca nu m-ai cuibarit in bratele tale. Regret ca nu m-am cufundat intr-o tacere. Regret ca mi-am plecat privirea, in loc sa te privesc cu ochii larg deschisi, sa citesti deslusit tot ce nu pot spune. Poate ca te iubesc. Sau poate as fi putut sa te iubesc. Asa cum sunt, cum pot, ca o  nebuna. Ca o mama pe care instinctul matern o orbeste, nu o lasa sa-si judece obiectiv odrasla. Ca un copil care se uita cu ochi mirati la tatal sau cum se prosteste si intelege tot, dar se bucura ca e inca mic si ca tatal sau nu a crescut. As fi putut sa te iubesc asa incat nici drumul, nici intunericul, nici oamenii, nici timpul sa nu poata sa se puna impotriva. N-a fost sa fie.
Iti las in urma tacerea. Da, tacerea aia de dupa o ploaie de vara cu tunete si fulgere si ropote nebune. Tacerea ce se-asterne peste un suflet ravasit de bucurie si de abandon. Tacerea in care vom mai poposi din cand in cand, cautandu-ne, pana ii vom fi uitat sensul.