imi amintesc de atunci, de parca nu ar fii trecut timp. nu timp, caci timpul uita. nu iarta. asterne. praf. uitare. asterne dorinte, altele. sau poate nu uita, dar se preface, cu perfidie. se uita la tine in gol, sa te recunoasca sufletul meu, dar imi zice ca nu mai esti, ca nu ai fost niciodata. ma uit in urma si nu stiu... esti strain? mai am in suflet forma goala in forma de tine? e ciudat. imbratisarea, chiar daca as simti-o acum,ar fii a celui care esti, nu care ai fost. si eu iubesc trecutul. te iubesc numai in masura in care faci parte din trecut, din alta viata... din amintire. in azi, ai ingramadit strainul din tine. a disparut iubirea? poate. a macinat-o viata, dintre trecut si azi. sa invat iar sa te iubesc? am obosit. si totusi, esti in gand. nu te iubesc, deloc. doar ca nu te urasc. si e de-ajuns, caci eu urasc atat de des si mult...nu oameni, caractere. sau ma rog, pseudo-caractere. tu esti un fel de umbra, fara vreo trasatura in mintea mea. nu as putea sa te urasc, pentru ca pur si simplu nu te cunosc. dar imi esti atat de familiar, incat imi e greu sa imi imaginez ca vreodata nu voi mai sti, caci timpul uita, si locul in forma de tine va fi gol. si pipaind prin suflet, nu voi afla niciodata cu ce sa-l umplu. e asta forma de iubire vesnica?