Fug, cand cred ca am obosit. Cand ma sperie zgomotul pasilor, prea gol... cand cred ca pot sa ma ascund, aproape de linia orizontului. Cand cred ca exista un capat. Cand imi amintesc ca nu pot sa zbor. Fug, cand caut sa uit ce sunt. Cand vreau sa depasesc bariere. Sau sa neg , adesea, ca sunt facuta din forme, fara fond. Fug, cand ma doare...pentru ca nu pot sa lupt. Fug, cand sunt invinsa, sa invat sa ma infrang...fug, cand iubesc, pentru ca nu e pentru mine iubirea...
De ce atata tacere? Imi aud, distrata, fiecare gand, cum se rostogoleste, cum cade, cum se sparge... Inconstient. Pentru ca, de la un timp incoace, m-am saturat sa le aud. Sunt doar strafulgerari, cu muchii ascutite... Sunt scurte luciditati, ce taie in carne vie. Ma pot lipsi foarte usor de ele. Pot fi, ca atatia altii, un contur gol. Ce folos, sa fiu un suflet liber, daca mereu alunec, nestatornica, daca mereu ma agat de baloane de sapun? Cine mi-a zis, vreodata, ca am aripi sa zbor? Absurditati.
Cata tacere,atata noapte...obsedant, amagiri disonante, ironice, de greieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu