E canicula. Si mi-e cald. Ma conduce o inertie. Ma fortez sa mai simt ceva, dar totul pare asa de uzat, dilatat si diform...

"De maine iti vei trai viitorul"

Am un sentiment pregnant... ca acum, acum e momentul sa las totul in urma. Ca orice legatura cu ce a fost este nesigura, din ce in ce mai slaba, mai fara sens, ca orice perspectiva este incerta si ca momentul prezent e unicul de care mai pot sa ma agat cu adevarat. Momentul asta, care il traiesc doar cu speranta ca ma poarta, vertiginos, spre urmatorul, momentul asta, care ma asigura ca ce a fost, toate amintirile, toate fericirile si disperarile, toate sperantele, naruite, pierdute, extazul si ratacirile, toate au fost ale mele si toate sunt doar fractiuni infime din viitorul care imi este dat sa il traiesc. Pe care il merit sau poate, care este un dar nepretuit.
Am lacrimi in ochi, caci am pierdut file irecuperabile de existenta. Si nu pot sa imi controlez regretele, sa imi definesc starea, amalgamul asta, amestecul de nostalgie, fericire, incertitudine, nerabdare, dorinta de detasare, asteptari si panica. Iubesc viata, cu tot ce este in ea, cu tot ce am gresit, cu tot ce am lasat in urma si o mai iubesc, pentru ca stiu ca "the worst/ the best is yet to come". Sunt la inceput de drum, am incheiat o etapa importanta, dar am convingerea ca viata de abia acum incepe, cu adevarat.