Atarn de un fir. De Speranta uzata. De dezintegrare. Si ma tine suspendata inspre vid. Caci vidul e cadere. Inaltarea e realitatea. Nici vidul, nici realitatea nu au conotatie bine determinata. Cateodata impart binele si raul. Sau sunt in afara lor. Poate ca nici nu exista bine sau rau. Sunt notiuni relative, impuse de standarde subiective. Din obsesia de a incadra orice realitate intr-o statistica. Neacceptarea existentei liniare. Viata nu e nici buna , nici rea. Nu implineste deplin, nu afunda irecuperabil. Nu vindeca, dar nici nu omoara.Conserva. E curs firesc, nici macar nu lasa posibilitatea deviatiei din absurd. Ritm monoton.
In jos e vidul meu. In sus e realitatea. Sunt suspendata intre doua perspective. Ma consoleaza gandul ca nu apartin niciuneia. Nu sunt capabila sa imi asum vidul. E teren minat. Nici nu stiu daca si l-a asumat cineva vreodata. Nu ma inalt in realitate. Mi-e frica sa schimb alternarea cu concretul. Fluctuez. Ma agat de speranta, ca de o a treia dimensiune existentiala. Sau speranta ma agata pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu