Ma joc cu limitele mele. Le testez. Caut punctul pana in care pot sa rezist respingand orice apropiere. Nu mai accept profanare in mine. Vreau sa fiu singura cu dilemele mele neelucidate. Atata socializare ma face sa imi pierd reperele. Raportul cu lumea anihileaza raportul cu mine insami.
E ciudata forta dobandita in urma unui esec. Ce nu ne omoara ne face mai puternici. Cand pierd sunt puternica. Cand am ce imi doresc sunt vulnerabila. Simt anxietate. Teama ca nu voi fi capabila sa pastrez, sa ma ridic la nivelul asteptarilor. Cand nu am nimic, sunt detinatoarea controlului. Nu imi pasa pentru ca nu am ce sa pierd. E o postura dulce-amaruie. Umor negru. Probabil asta este felul meu de a vedea partea buna a lucrurilor.
Dau sensuri noi
aceluiasi gand:
concept distorsionat
de cuplu primordial.
Incep sa cred
ca eu nu exist intr-un tot
ca sunt doar o individualitate
intr-o companie aleatorie.
Nu ma leaga nimic
de locul liber de langa mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu