30

Trupul meu e principiu. Nu exista ca atare. E trezit pe alocuri. Devine palpabil existential. E inchisoarea spiritului.
Trumul e limita impusa. E manifestare spirituala inlantuita. E lipsa. Lipsa principiului. Contradictie cu rationalul. Acumuleaza si deborbeaza concomitent suflet. Nu e continuarea vidului interior. E granita dintre realitate si iluzie. Dintre material si nimic.
Trupul e plinatatea irealitatii mintii. E veriga lipsa dintre realitatea palpabila si realitatea elaborata. E materie inerta.
Trupul meu e legatura dintre mine si tine. Din tine nu exista nimic spiritual. Nu mi-ai depasit granita trupului. Nu iti iubesc sufletul. Nu iti cunosc imaterialul. Esti esenta palpabila. Gand materializat.Dorinta concretizata.
Trupurile ne leaga. Sau ne neaga.
Trupul meu e iubirea de tine. Existi in trup. Cicatrice. Reminscenta pe epiderma. Fior.
Te iubesc egoist.
***


Sunt o continua lupta principiala. Sunt fluctuanta si contradictorie. Sunt impresionabila. Ma hranesc cu metafore. Cu senzational. Cu simturi.
Sunt discrepanta izbitoare. Nu reusesc sa imi concretizez sufletul. Sa imi proiectez trairile in realitate. Ma gasesc in permanenta intre dorinta de a-mi implini prioritatile existentiale si izbirea de realitate.
Dorinta de integrare in realitate e drog. E dependenta. E senzatie temporara de implinire. E refulare.
Constientizez lipsa idealului realitatii. A fi parte integranta a realitatii este plafonare. Integritatea este antagonica integrarii. Nu este legata de societate. E statornicia spiritului.
Idealizez realitatea. Cobor standardele. Ma depreciez consecvent. Imi spun ca idealul nu exista.

***

Ma implinesc in raport cu tine.
***

Imi alearga prin minte un zambet. Al tau. Un ranjet. Ma obsedeaza o imagine. Imaginea ta. Blonda. Rotunda. Transfigurata. E fixatie mentala. Ma obsedeaza proiectarea ta. Relevanta ei. Ma sperie puhoiul tau de semnificatii. Esti inspaimantator.
Zambetul te caracterizeaza. E fals. Iti micsoreaza ochii. Iti tine obrajii in tensiune. Iti deformeaza colturile buzelor. Iti curge sange.
Zambetul tau e sadic. Te doare zambetul. E integrare esuata. E incercare disperata de evadare din tine. E doar consolare cu realitatea. Nu e apartenenta efectiva. E fals existential.
Ma obsedeaza durerea din zambetul tau. E negare de tine. Te torturezi zambind. Ma copleseste atata durere.
Nu imi pot scoate din minte imaginea ta ranjind. Ma marcheaza.

detasare

Niciodata nu am avut notiunea timpului. Am fost incapabila sa masor timpul. Mereu am avut oroare de date. M-am ascuns de timp. Am trait in afara lui. Timpul a trecut pe langa mine. Fie accelerat, fie dilatat. Fragmentat sau dintr-o data. Cu clipe sau cu eternitati.
Ma misc contra timpului. Pentru mine, timpul este fixatie in trecut. Reluare obsesiva.Cerc concentric.
Timpul se lupta cu mine. Timpul ma incadreaza in conventii. Ma banalizeaza. Cum sa apreciez timpul, cand tot ce este raportat la timp se deprecieaza? Timpul descompune. Timpul e mereu insuficient. Timpul e drama existentiala. Se pierde irecuperabil.
Timpul este fiinta umana. Caracterizeaza fiinta umana. Schimbatoare. Degradanta. Fluctuanta. Banala. Dispersata in monoton.
Timpul e doar certitudinea realitatii. Este concretizarea pierderii. Negarea timpului este negarea realitatii.
Realitatea nu exista in afara timpului.

28

Exasperant, sir de coincidente.

Viata e mult mai simpla decat o cred. Nu are sens complex. E reducere la nimic. Traiesc doar circumstante.
Nu exista omul potrivit la locul potrivit. Exista oameni si locuri in discrepa. Si suprapuneri fara conotatie. Sensurile le gaseste mintea mea incalcita. Care nu accepta lipsa esentei. Fondul. Superficialul. "Oamenii vin si trec". Se intersecteaza in momente aleatorii. Nu se determina reciproc. Doar isi calmeaza temporar ratacirea.
Traiesc intr-o mare de suflete. Alearga sau stationeaza exasperant. Sunt fragment si nimic mai mult.
Nimic nu reprezinta suficient pentru a motiva vreo existenta. Traiesc o succesiune de neacceptari. Nu accept ca de fapt, nimic nu se intampla cu un motiv. Exista doar aici si acum, prezent, palpabil. Exista realitate. Exista momente. Exista sublim cuibarit in azi.


Azi am fost fericita. Azi am avut sufletul cald. Azi am zambit cu toti porii. Si am fost mica. Azi am dormit cu genunchii stransi la piept. Azi am mancat orez cu lapte. Si am trait concentrat. Azi am realizat ca totul se rezuma la perceptie. La unghi optic. La fractiunea vizibila din realitate. Restul se deruleaza nedeterminant. Tin ohii intredeschisi. Optimismul e viziune incompleta asupra realitatii.

Fericirea e paradox.

Dacia

"Nu valorez nici cat un sac paros de vise spulberate"- filozofie pura.
Nu imi gasesc locul pe lume. Totul e facut sa ma stranga si sa ma incomodeze. Realitatea este devoratoare de naivitati sublime.
Azi am fost supravietuitoare. Nu am castigat nimic. Nu am pierdut nimic. Nici nu as fii avut ce. Azi a fost una din acele zile in care ma transform in monstru si urlu la orice alternativa de rezolvare a dilemei simpliste.
Azi a fost frig. M-a inlantuit frigul. Si furiile mele. Nu m-au invins altii. M-am invins eu.
Azi m-a marcat o dacie. O dacie albastra, dezintegrata. De un albastru prafuit jegos. Cu un sofer obez. Metafora existentei. Sau parodia. -10 grade. Plus eu.
Am parcurs etapele devenirii in 30 de minute. Asfalt gaurit. Soferul meu obez. Dacie forjata din toate partile.Arcurile din canapea. Lipseau manelele din taboul complet.
Viata e dacie albastra. E drumul de sub ea. E praful de pe roti. E geamul nespalat prin care deslusesti dar nu pricepi nimic. Iti realizezi mizeria doar la -10 grade distanta de interior. Nu iesi caci zici ca oricum e mai bine ca afara.
Nu se vede lucidul dintr-o dacie. Sunt firesti mizeriile din dacia mea. M-am obisnuit sa ma incomodeze in permanenta ceva. Incep sa cred ca asa e normal.
Viata e o calatorie de o juma de ora cu dacia. Finalul e sigur. Finalul nu ofera solutie. Finalul e constientizare neclara. Finalul meu s-a consumat la minus 10 grade.

25

Ma consum. Incet. Respir accelerat. Acalmie modificata. Apatie. Exuberanta. Amorteala. Sentimente. Nimic. Prapastie. Prabusire. Toate astea amestecate. Si de la capat.
Am un singur scop: caut scopul. Si obsesiv ma impiedic de acelasi imperceptibil. Ma poticnesc progresiv. Din ce in ce mai aproape de cadere. Ma salvez. Ma amenint. Ma urasc. Ma compatimesc. Ma blamez. Ma apar de mine. Imi caut circumstante atenuante. Ma exasperez. Sunt prea plina de propriul eu. Am ajuns la saturatie. Debordez suflet.
Mi-e frig. Ma amorteste frigul. Ma seaca tonalitatile monotone. Implodez rutina.
Sunt incoerenta. Simt ceva si nu pot descrie. Alcatuiesc nebuloase. Iubesc, iubesc, iubesc. Cuprind idei fara contur. Schite fara fond.
Capitulez.

Esti ura. Esti tentatie.
Te rostoglolesti prin mine
Imi strivesti organele
Esti ritmic.

Imi masor respiratiile
in preumblarile tale
esti unitate de masura;
esti sensul timpului metaforizat.

esti stare de inconstienta;
esti alienare temporara.
Esti cerc existential.
Esti fixatie.

Stiu ca daca nu cer nu voi primi niciodata. Nimic. Sunt prea orgolioasa sa cer ceva. Sa recunosc ca am nevoie de lucruri sa traiesc. Am nevoie de respiratii. Niciodata nu imi voi solicita dreptul la aer. Stiu ca trebuie sa fie al meu. Si daca cineva vreodata va dori sa dispuna de el, i-l voi ceda fara proteste. Sunt prea orgolioasa sa recunosc ca ma sufoc.

Fix

Azi se implineste o luna. O luna de neexistenta agatata in momentele mele de fericire. O luna de lupte esuate cu prezenta ta din mine. O luna fragmentata in clipe de tine. De priviri ratacite, de contururi incerte. De trasariri interioare la perspectiva apropierii tale. O luna de irealitati si dorinte, deopotriva nefondate. De lacrimi refulate. Sau Dezlantuite. De amalganuri de ganduri. De pustietate.
Luna in care nu te-am vazut. Dar in care am fost dependenta de tine. In care am supravietuit doar pentru scopul zilnic de a te vedea conctretizat. Si o luna in care m-am panicat de concretizarea ta. O luna in care te-am constientizat plutind in mine. Si in care mi-am infundat golul cu melodiile tale de dragoste. Mi-am remodelat si dezintegrat ciclic sufletul dezolat.
O luna monotona, de ganduri la fel, distorsionate in functie de stare. Hiperbolizate la tragic existential. Sau minimalizate in resemnari. O luna de nimic, din care retin doar imaginea ta marcand obsesiv fiecare blestemata de clipa.
A fost poate ultima luna in care te-am iubit. Sau prima dintr-un sir nelimitat.

X

Esti doar un altul
Alt oarecare
Un tu
Sau oricare tu.

Ti-ai pierdut numele. Prenumele.
Trupul. Esenta. Conotatia.
Identitatea.
Cum sa te recunosc din atatia oricare?
Confuzie.
Nu mai reprezinti.

Esti altul sadic.
Oarecare.
Renegat de propria materialitate.
Nicaieri peste tot
Instrainatule!
Reducere la absurd.
Eu neidentificat.
X.

Spanzuratoarea

Atarn de un fir. De Speranta uzata. De dezintegrare. Si ma tine suspendata inspre vid. Caci vidul e cadere. Inaltarea e realitatea. Nici vidul, nici realitatea nu au conotatie bine determinata. Cateodata impart binele si raul. Sau sunt in afara lor. Poate ca nici nu exista bine sau rau. Sunt notiuni relative, impuse de standarde subiective. Din obsesia de a incadra orice realitate intr-o statistica. Neacceptarea existentei liniare. Viata nu e nici buna , nici rea. Nu implineste deplin, nu afunda irecuperabil. Nu vindeca, dar nici nu omoara.Conserva. E curs firesc, nici macar nu lasa posibilitatea deviatiei din absurd. Ritm monoton.
In jos e vidul meu. In sus e realitatea. Sunt suspendata intre doua perspective. Ma consoleaza gandul ca nu apartin niciuneia. Nu sunt capabila sa imi asum vidul. E teren minat. Nici nu stiu daca si l-a asumat cineva vreodata. Nu ma inalt in realitate. Mi-e frica sa schimb alternarea cu concretul. Fluctuez. Ma agat de speranta, ca de o a treia dimensiune existentiala. Sau speranta ma agata pe mine.

again and again

Deseori ma pierd in visarile mele. In realitatile din mintea mea. Produsele imaginatiei. Imi construiesc fortarete de refugiu. Nu sunt antagonice realitatii obiective. Sunt doar realitati distorsionate subiectiv. Reprezentari ale obiectivului in perspectiva.
Sunt martora izolarii. Sunt in proces permanent de pierdere in mine. Vreau locul sigur care ma ascunde de tine. De ganduri. De existenta exasperanta, absurd fara solutie. Vreau sa revin in realitate cand vei fii aici. Pana atunci, nu ma mai deranja. Imi perturbi goliciunea. Imi agiti sinele. Esti asurzitor, imi amutesti gandurile . Imi intimidezi pradusirea. Cenusa. Renasterea. Cercurile vicioase.
Cand vei inceta sa ma urmaresti, te voi gasi.

parca

Mi-e dor de parca te-as fii avut neintrerupt in existenta, de parca te-ai fii nascut in mine, de parca m-ai fii pandit mereu din umbra, fara sa te cunosc, inconstient dependenta de tine. Mi-e dor de parca ne-am fii confundat sufletele de cand lumea, de parca niciun moment limita dintre mine si tine, dintre fiinta ta si sufletul meu nu ar fii fost precis delimitata, nu ar fii existat ca certitudine.
Mi-e dor de parca nu te-as fii pierdut niciodata, doar ne-am fii distantat brutal, fara sa acceptam ruptura, fara sa o putem refula... Mi-e dor de tine de parca m-ai fii iubit.
Mi-e dor de tine, de parca m-ai astepta undeva fixat in viitor, de parca toate drumurile mele ar duce implacabil la tine, de parca esti cursul firesc al vietii pe care trebuie sa il urmez, de parca orice cale as alege, impactul cu tine ar ramane iminent, de parca nu ai fii o etapa trecuta, ci singura certitudine spre care ma indrept.
Si fiecare zi o traiesc mintind ca ma astepti ascuns in ea, in clipa, cuibarit, traiesc fiecare nou moment de parca mi te-ar darui, de parca esti oricum , in orice alternativa... De parca cu fiecare gand, cu fiecare durere, cu fiecare lacrima ce se izbeste de mine, as fii mai aproape sa te relev din strafunduri, unde nu ai incetat niciun moment sa fii...
Mi-e dor de parca viata mea ar depinde de dorul meu de tine. De parca as avea dreptul sa imi fie dor...

Senzatii

Ma inchid in singuratatea mea. Videz jur-imprejurul si canalizez energiile spre suflet. Privesc in mine. Vad oglindite realizati, frustrari intoarse. Sentimente si vise. Retraiesc senzatii. Realizez ca din tot ce am trait, pastrez amintiri vagi. Doar franturi ce ma cuprind uneori cu vertij. Am senzatii, in schimb. Senzatii pregnante de existenta. Astfel sunt sigura ca realitatile mele au fost ale mele. Le recunosc. Identitate controversata. Eul meu esentializat. Eu in stare pura.
Cateodata ma intriga senzatiile mele. Sunt prezente in ciuda a tot. Urme adancite in fiinta. Goluri ce nu accepta decat rememorari. Nu le pot umple cu prezent. Resping cicatrizare. Vindecare de senzatii... uneori sunt atat de intense, anuleaza realitatea, ma afunda intre patru pereti. Intr-o groapa devoratoare de luciditate. Vulnerabilitate. Ma consuma senzatiile. In izolare ce nu percepe prezenta,doar contemplare, am senzatia ta. Adancime din mine in forma ta. Trupul nu ma vindeca de tine. Mi-e dor, dor. Am nevoie intensa de tine. De orice al tau. De reziduri, de absurditati, ale tale. Ma terorizeaza senzatia ta. Cateodata, vreau sa sti ca exist. As face orice sa iti faci simtita prezenta in oglinda din suflet, fie si fractiuni. Sa imi sugrumi senzatia ca lipsesti. Sa imi pacalesi dezintegrarea iminenta. Sa imi prelungesti agonia. Sa imi transformi senzatiile in cert...
Mi-e dor.Atat.

Introspectie

Vreau sa devin persoana din mine. Ma percep pe un drum obscur, asteptand acel "ceva" care sa semene cu viata. Irosesc momente in asteptari incordate, de parca viata m-ar pandi in permanenta, pe punctul sa ma izbeasca, concomitent o caut si o refuz. Caut determinarea de a renunta la mastile ce ma protejeaza de falsul existential, care ma hranesc si pe care le reneg in fluctuatii de personalitate, asteptand ceva-ul maret de a fi, imi protejez esenta pentru momentul in care voi incepe sa traiesc. Nu inteleg ca sunt singura mea certitudine, ca restul sunt asteptari nefondate, ca e posibil sa depreciez momente irecuperabile, fara sa le primesc contravaloarea si ca incercand sa determin adancesc golul, nestiind daca il voi mai umple vreodata cu experienta realitatii. Cu lucruri ce vin de la sine... sau cu nimic.
Poate ca in cautarile mele dupa viata, voi gasi doar forme nepotrivite cu esenta mea. Incapabile sa imi exprime fondul. De fapt asta e senzatia mea. Sau poate e prea devreme sa afirm. Uneori cred ca am pierdut irecuperabilul, ca mi-am luat portia de existenta si restul este doar viata in dizgratie, reziduu. E pesimismul vinovat? Sau doar obiectivitatea cu realitatea mea? Trebuie sa pierd, sa refulez, dorinte si asteptari sau lupt insuficient pentru a primi, nu merit victorii facile? Imi epuizez energiile alergand dupa vid. Sunt in permanenta sfarsita.
Omul din mine e un om mai bun. Mai perseverent. Mai matur. Mai echilibrat. Sa fie forma de vina?

infim

Cine ma cred, sa scriu despre iubire? Este perceptia mea viciata capabila sa cuprinda suficienta profunzime, drama, paradox? Sau ma incumet, fara sa constientizez necuprinsul posturii, sacrilegiul ingrozitor? Este iubirea comerciala, iubire, sau consumam povesti? Ne hranim cu filme, cu false esente, idealizam fara sa patrundem. Pentru ce atata risipa?
Am tendinta sa adaptez iubirea perceptiei personale. Hiperbolizez un sentiment, imi impun propriul standard si il percep ca dramatic. Ceea ce simt reprezinta interpretari egoiste ale unei realitati diforme, conforma mie. Ma intreb daca fiinta comuna ce o reprezint este intr-adevar capabila de iubire. Daca iubirea nu este cumva doar ideal spre care acced, ca apoi, constientizand profanul, sa ma multumesc cu falsul. Zbuciumul interior este un consum de forte inutil, gresit canalizat.
Perceptia limitata este vinovata. Adaptez, minimalizez absolutul pentru a-l cuprinde in finitul trupesc. Cuprind neesentialul. Egoism. Lupta pentru surescitarea sinelui prin sufocari aberante, rasfrangandu-se asupra obiectului pasiunii imperfecte. Iubirea mea este egoism imitand sacrificiul de sine. Motivatia este gresita din start. Iubesc pentru mine, nu pentru tine.
Inteleg ca nu sunt capabila de iubire.Kitsch sentimental. Imitatie ieftina hranind orgolii personale. Ma resemnez cu refularea. Raul trebuie distrus de la radacina. Sunt contradictorie. Pe cine incerc sa conving?
De ce ma doare? Nu te iubesc.

din mine, despre tine

Imi amintesc... a fost o zi, o zi in existenta mea ce te are ca punct de reper, o zi in care nu te-am iubit. Si nu a fost prima, cum ar fii fost firesc. In prima clipa te-am iubit nebuneste. Inca de cand te-am zarit, de cand mi-am intors sufletul si te-am constientizat cu un rand in spatele meu, am stiut sigur ca te iubesc. Si m-am intors din nou, sa fiu sigura ca nu ma insel iubindu-te. Si erai... nepasator, rece, acolo. Ce ironica e viata! Te-am cunoscut privind inapoi, anticipativ; asa esti si acum , ramanere suspendata in trecut, la fel de glacial si imaterial, de tragic, de dureros, ma dori la fel de tare cum m-ai durut atunci. Atunci ma dureai fara sa imi explic. Ma apasai. Ma obsedai. Tot ce credeam puternic in mine m-a tradat intr-o fractiune. Eram convinsa ca am invatat cum sa nu mai iubesc prosteste, cum sa fiu rationala, cum sa ma implic minimum, mi-ai daramat conceptele cu un sadism sarcastic, si incercarea de auto-convingere. Te-am dorit cu disperare de la inceput. A urmat restul... replica aruncata in doi peri, cu sau fara subinteles, doritor sau aiurea... nu am reusit sa-mi dau seama. Stiu doar ca iti cautam prezenta cu priviri infometate de cand parasisem spatiul ce ne tinea pe amandoi prizonieri, simtindu-ma incomod de eliberata...si rememorez euforia, gasindu-te. Nici nu ascultam ce imi ziceai.
Apoi ai plecat. Si am plecat. Existenta din seara aia era doar dorinta pregnanta de a te revedea. Presimteam ca era singura sansa. Si te-am vazut din nou acolo, in nor de fum, de afara si din interiorul meu. Te iubeam si mai mult. Ma simteam incapabila sa imi determin soarta, erai acolo si ma inlantuiai, imi imobilizai ratiunea, mainile si sufletul. Imi sufocai respiratiile. Ma simteam torturata aiurea, fara sens, vroiam sa fug si concomitent, nebuneste, te vroiam.
Moment divin... secunda. Traiesc din plin acum. Atunci am fost incapabila. Caci nu puteam sa concep irealul, si acum nu mai conteaza, e egal daca l-am trait sau nu, total lipsit de relevanta.
A fost doar o privire plina de intelesuri, cuprinzatoare, infinita. Am stiut. Traiam prin anticipatie.A sunat telefonul. Te-am privit cand ai vrut sa te privesc. Te-ai jucat mereu cu forta care o aveai asupra mea. Am simtit viata cum alearga de sub mine, cum savurez si cum dispar, cum ma inalt, cum ma amestec. Am devenit o stare.
In sinea mea, ai fost la fel ca oricare. Mi-am zis ca o sa te interesez pana la constientizarea euforiei. Si ca esti doar un altul. Nici acum nu mi-am confirmat sau infirmat banuielile. Nu am avut niciodata certitudinea. Uneori te-am crezut ultimul mizerabil, pentru care trebuie sa lupt ca sa imi ispasesc pedeapsa.Si m-am martirizat. Apoi te-am idolatrizat, te-am idealizat, te-am transformat in aspiratie. Eram capabila sa iti venerez greselile, vorbele neintelese, tacerile obsedante, privirile pierdute, mangaierile absente, refuzurile...Si te-am venerat ca ansamblu.
Dar in seara nefasta, stiam doar fericire. Si prezenta ta, fara sa mai conteze nimic altceva. Mai traisem acelasi entuziasm, in acelasi loc, in acelasi decor, inconstienta in aceeasi nebuloasa, cu aceeasi euforie. Si era aceeasi greseala. Infiorator de la fel. Dar traiam fericire si asta conta...
Apoi te-am ascultat...ne-am ascultat. Ne-am contemplat. Ne-am rezumat la doi, in restul lumii.Ma acaparai. Si tot ce am crezut se concretiza in tine. Am vorbit de parca ne-am fii cunoscut de vesnicii.Eram o inima deschisa in contemplare. A fost singura terapie de cuplu, terapia aia de care aminteai ades, mai in gluma, mai in serios. Te-am simtit aproape. Infiorator de aici, de prezent. Dar brusc, s-a intrerupt vraja, in sunet enervant de telefon. Am plecat, simtindu-te al meu o perioada. Am concluzionat momentan ca esti altfel.
A urmat alta zi; intalnirea; intrebarea; fericirea, abandonul, sentimentele paradoxale, amalgamul si o perioada am incetat sa urmaresc ce urmeaza, le-am pierdut sirul... apoi durerea, durerea, durerea. Ai urmat tu, cu toate astea. Incertitudine, presiune, renuntare, inceputuri, blesteme, dorinte, pasiuni... ratacirea. Si zle grele, din care pastrez amintiri vagi. Discutiile interminabile, entuziasmul de indragostita... multe lucruri ramase mister. Aventura mea, te-am avut. Am avut pojghita de existenta, singura...si am simtit-o intens. Privind in urma, inteleg de ce imi lipsesti. Ai fost un sens, o conotatie, pe care am regasit-o , pastrat-o putin, pierdut-o... si din nou debusolare. Moartea temporara. Iadul si incertitudinea. Respingerea absoluta.
Perspectiva de a nu te mai avea, dupa extazul posesiunii, m-a terorizat inca de cand am inceput sa te percep ca parte din mine. A fost fobie. Imi amintesc de tine, ironic uneori...ziceai ca parca e iubire. Ma rusinam de mine, de parca sentimentele ma dezgoleau in fata Universului, in batjocora colectiva... am luptat sa ascund si sa neg, desi fiinta mea era afirmare si daruire.
Cand te-am pierdut intaia oara stiam ca nu va fi definitiv. Asta pentru ca nici macar nu te avusesem, era un inceput fara desfasurarea actiunii, fara punct culminant, fara dezmodamant...un inceput nicicum, suspendat, dezolat. Nu avea cum sa se termine asa, erau elemente de adaugat la tragedie, dureri de scormonit, sentimente de ranit, rani in alcatuire... si farfurii unsuroase de omleta de spalat. Momente de singuratati, de goliciune sufleteasca...mai aveam saruturi, prezente si parasiri, fractiuni, suflete de terfelit...mai exact doua; sau poate doar al meu. Si am realizat, fixata in ideea de tine, ca legandu-ne intens si instantaneu de o prezenta, proiectand-o si ingropand-o mai adanc in viitor, ii facem iminenta pierderea, din placerea sadica a vietii de a ne permanentiza starea de cadere libera, ancorati in nimic, cu genunchii, cu inima, cu coatele, cu obrajii si sufletul julite, fragmentate in hemoragii de neacceptare.
E ciudat, prezenta ta e atat de vaga pentru mine. Si spiritualitatea atat de intensa. Imi vei spune probabil ca am avut putine momente in care am fost efectiv impreuna. Iti voi replica aprecierea insuficienta a prezentelor, a palpabilului...caci am fost preocupati sa ne respingem. Te deslusesc clar in respingeri, in implorare de abandon. Aveai nevoie de spatiu sa respiri. Vroiai sa ma legi cu o sfoara de o parte din dorintele tale, din preocuparile tale, sa ma diseminezi printre vise si obiective diverse, si sa ma ai cand toate celelalte s-au epuizat... si ai tinut sa ma faci constienta de asta. Acum , ca si atunci, ma intreb daca m-ai dorit vreodata. Sau daca nu cumva ti-am fost mereu incomoda. Un capriciu pe care l-ai refuzat de indata ce s-a spulberat euforia. Si daca tot ce mi-ai spus si ce mi-ai reprosat nu a fost doar pretext sa ma poti evita mai brutal. Prefer sa pastrez sublimul:mi-ai spus ca sunt cel mai frumos lucru ce ti s-a intamplat vreodata. Constienta de inselaciune, m-am imbatat cu tine.
Stiu doar cateva saruturi pe care le-am simtit ale mele. Restul erau ale nimanui...nici macar ale tale. Stiu buze pe care as fii vrut sa le devorez, sa fie ale mele, fara sa le mai aibe alta vreodata...mai stiu pasiunea. Si auto-controlul vecin cu alienarea. Si asteptari incordate. Refuzul meu de eliberare.
Mai e ziua aia in care nu te-am iubit.De fapt era o seara. Sau poate doar o ora de dispret acut, trait la intentitate maxima. Eliberare. Ironic, in seara aia ai fost prezent. Si poate m-ai iubit putin , fara sa ma iubesti alta data. In seara aia am fost victorioasa. Putin, te-am invins, te-am simtit slab, am avut putere. Stiu ca mi-a fost rusine de mine. Caci iti dadeam saruturi, pasiuni, zambete, imbratisari fara sa simt nimic. Am fost in locul tau. Moment de glorie amara. E paradox cum am putut atunci sa nu te iubesc, cum ai putut sa imi provoci dezgust. As vrea sa-mi sterg momentul ala din memorie. Sa le cuibaresc pe restul. Nu mi-e rusine cu panici nejustificate. Nici cu dorinte, cu asteptari, nici cu iubirea mea canalizata aiurea, cel mai probabil neimpartasita. Ma simt josnic pentru fractiunea mea de existenta cand am mintit ca te iubesc, cand am avut puterea sa te reneg...

Despre tine

Incerc sa iti desenez conturul din inchipuire... imi ies doar niste trasaturi neregulate. Am esuat in a-ti surprinde esentialul. In mintea mea, vei ramane incert. O imagine inerta. Oricat de pregnant mi-ai fii determinat existenta si oricat de intensa ar fii realitatea mangaierilor inca emanand deasupra epidermei ca o aura blestemata, am constant senzatia ca iti ratez esenta. Esti un sublim de nedescris, atat de infinit incat devi imposibil de surprins in cuvinte. Si nu descifrez nimic. Ma aflu la inceput, fara evolutiv, ma gasesc mereu la linia de start, absurd obosita de cautari. Ma extenuez fara sa gasesc raspunsuri la intrebari nearticulate.
Privesc constant o poza. O proiectie concretizata a fiintei tale. Intensa contradictie. Nu te regasesc in realitate, ca si cum ideea ca existi intr-adevar, ca nu ai incetat niciun moment sa fii, ca te-am avut in sensul propriu, material, animalic al cuvantului ar fii profanare oripilanta. Ma cutremura constientizarea ta, gandul coincidentei de a te intalni, impactul cu concretul, lovitura... ma infurie sa iti aud numele, emanarea prezentei prin cei din jurul meu. Ii percep pe altii smulgandu-te brutal din gandurile mele si scuipandu-te in fragmente respingatoare, in respiratii urat mirositoare. Ma sperie ca ai putea sa incetezi sa fii ideea mea, banalizarea ta in cea a tuturor, uzura de tine, fara intelegerea profunzimii. Si fug, ma ascund, ma terorizeaza abuzul de tine in concret.
Esti parte integranta a irealului mintii, ai incetat sa fii o prezenta concreta, apartii pur de abstract... de fapt, am ajuns la inceputurile cautarii oarbe dupa viata: esentializezi ideea iubirii ca posibilitate. Esti tu, asa cum ai putea sa fii oricare altul. Dar esti oricare special, absolut. Esti un standard.

sunt vid

Ades rememorez trecutul. Si ma pierd in absurditati, scormonindu-mi sufletul cu unghiile, sa curga sange inghegat... provocandu-mi durere intentionat. Mereu am fost o fiinta a momentului, a sentimentului, a senzatiei. M-am comportat cu mine cu un sadism evolutiv. Cu cat mi-am constientizat pregnant capacitatea de a simti, cu atat m-am supus mai intens circumstantelor potential generatoare de senzatii. Si cu cat o faceam mai des, adanceam rani si renasteam sechele. Privind in rana cicatrizata, simteam nevoia sa o fac sa curga sange. Cu ce drept se inchide, cand sensurile mele cresc cu durerea? Si chiar daca la un moment dat oboseam sa o tot deschid luptand cu sensurile in perceptie proprie, traiam satisfactia unei iubiri- reminescenta adanc brazdata in mine.
Simt disperare dupa sentiment. Analizandu-ma, realizez ca ma pot lipsi cu usurinta de persoane. De lucruri. Ma desprind de trecut. Doresc, posed in forta conceptului. Cand nu mai am , ma consolez cu gandul. In schimb ma tortureaza lipsa sentimentului. Sunt dependenta realitatilor iluzorii. Ma drogheaza. Le doresc, le sufar. Sau le plang intensitatea redusa.
Percep nobil in suferinta din iubire. Este complexa. Probabil traita cu cea mai puternica intensitate. Te infioreaza atata drama. E drama ce se consuma fragmentat, in fractiuni de timp, se termina si reincepe in cursul aceleiasi secunde, solicita, consuma din sine... e deziluzie. Sentimentul abandonului fiintei trait la cote alarmante. Traire accelerata si dilatata la maxim, existenta despicata in momente de absurditati cu propria persoana atarnand incert, iminent pe punctul de a se narui.
Suferinta. Placere exagerata in proportii de drama existentiala.
Acum analizez din perspectiva luciditatii. Sunt in afara, privind inchisoarea eului ca o eliberata. Concluzionez obiectiv. Dar nu mai simt. Nu imi mai plang iubirea, imi sufar lipsa ei. Si inca ma intreb cand era mai indreptatita disperarea. Sunt un suflet eliberat. Dar nu mi-a oferit nimeni alternativa captivitatii. Si ratacesc fara tinta. E vid. Sunt vid.

for the better

M-am intrebat de multe ori ce sens au anumite realitati ce nu le pot evita. De ce le traiesc, daca nu sunt constructive, daca nu imi releva sensul intr-o directie pozitiva sau negativa? De ce traiesc lucruri...nicicum? Probabil nu sunt suficient de selectiva cu lucrurile si persoanele cu care ma inconjor. Si nu ma apreciez suficient, in asa fel incat sa elimin factorii distructivi. Sau lucrurile lipsite de conotatie. Si din nou ma gandesc ca nu apreciez viata suficient. In caz contrar, realizand cat este de scurta, nu mi-as mai petrece-o in companii nefaste, cu mediocritati diverse, cu lucruri care in esenta nu conteaza, cu aparente care nu imi hranesc sufletul, ci din contra, macina farama de divin...si as pretui cu adevarat existenta. Si nu ar fii perfecta, ar fii aberant sa cer perfectiune cand eu insami sunt ofranda pe altarul defectelor, dar m-as lipsi de inutil. As esentializa evenimentele. As trai absolut necesarul. As fii probabil mai lucida. As concentra multe realitati in putine fapte. Sau vorbe. As echilibra sufletul cu mintea. As incetini alertul sufletesc si as elucida paradoxul mintii, le-as sincroniza...poate m-as regasi, pe drum, uitata inca in momentul in care am incercat sa fiu altcineva, cand mi-am desenat zambetul si mi-am anihilat constiinta, cand mi-am ascultat incapatanari si am ignorat cu buna stiinta soapte subtile... Renuntand la falsitate, la superficial, as fii un suflet liber...
Acum am doar senzatie pregnanta de oboseala. Am trait prea mult. Si concentrat. Simt noroi ce ma murdareste. Si ma stangeaza. Dar am ceva, inca mai am: vesnicie...

...

Alerg prin desert. E monoton. Inaintez, percep involutie. Doar stagnare. Doar oboseli si inertie.
Transpir. Ma intreb daca ma indrept in directia buna. Sau in vreo directie. Fara sens. Intuneric in luciditate. Si ceata. Ce conteaza drumul, daca oricum niciunul nu este corect, daca oricum nu caut vreo destinatie anume si toate se indreapta spre acelasi imens nicaieri? Daca alergi prin desert, trebuie sa iti asumi inca de la inceput ca nu exista decat o certitudine: vei rataci. De fapt, nu ai cum sa ratacesti, daca nu ai tinta, doar alergi pentru a-ti umple vidul cu nimic, ca alternativa. Alternativa la ce? Se spune ca din doua rele, alegi raul mai mic. Are o logica, se defineste progresiv: alergand, obosesti; obosind, ai motiv sa te afunzi in inconstienta; te poti chiar amagi ca urci treptele devenirii; iti poti argumenta apatia: " lupt, sunt obosit...am nevoie de odihna!".
Alerg prin desert. E mai benefic decat as fii crezut. Imi rezum intreaga existenta: e ca o alergare. Extenuanta, fara sens, fluctuanta. Ma impiedic la fiecare pas, dar cui ii pasa? Oricum nu ma grabesc, ca nu am unde, nu ma asteapta nimeni nicaieri si nu e nimeni care sa ma impinga de la spate sau sa ma motiveze, sau macar sa imi ceara explicatii pentru renuntari facile... nici nu particip la vreo cursa sau ceva asemanator. Si doar periodic, zaresc in stanga si in dreapta cate o mina sfarsita, palida, in care nu percep adversar, doar partener de aberant. Cat de absurd trebuie sa fii, sa alergi prin desert?
De jur-imprejur... cald, desert, nisip, miros de transpiratie, greata. Inca alerg, accelerez de parca as dori sa ma agat de vreo iluzie optica si sa o transform in ideal suprem... cateodata cred ca in desert totul e posibil... totul si nimic. Desertul e cum ni-l facem.

Povestea unei lacrimi

S-a nascut incert... fara sa i se contureze scopul, fara sa pretinda explicatii, fara sa deranjeze. A fost creata mai degraba pentru a modela raspunsuri de una singura. Nu a instituit zarva in jurul sau, ii repugna chiar si ideea in sine, desi era particula de vesnicie ce parasea absolutul, deschizand punti spre nebuloasa lumii. Devenirea ei nu a fost aclamata de multimi in extaz, probabil niciodata nu a fost dorita cu adevarat... Mereu a fost imerceptibila, innabusita, ascunsa de palme tremurande, si a trecut neobservata. O caracteriza pudoarea. Oricum, in ametitorul din imprejurimi, nimeni nu si-ar fii facut timp sa ii descifreze simfonia.
Asa era ea, de cand se stia, solitara, ignorata. Incepuse sa creada ca asa e normal, sa ne nastem abandonati, fara alinari sau blamari, fara a ne determina in vreun fel existenta unii altora, probabil e firesc sa nu ne pese... Si trebuia sa traiasca cu gandul. Cu panicile ei, cu sentimente stranii, lipsind afectiuni, sau prezente care sa o pastreze, protejeze,alinte, iubeasca...
Treptat, asista la evolutie. Zi de zi, percepea realitati noi din viata. Invata ca lumea se conduce dupa interese de tot felul, ca egocentrismul si scopul care scuza mijloacele sunt axiome pentru supravietuire, ca existenta in sine e o jungla din care evadezi neputincios cu inima atrofiata, vertiginos pe cale de disparitie... asta a fost principiul cel mai dificil de insusit. Era o contradictie, ea a crezut mereu ca inima este izvorul vietii, miracolul ce-o intretine, de ce tocmai de ea ne putem lipsi atat de lesne, cand ar trebui sa ne investim energiile, capacitatile, disponibilitatile de sacrificiu in a o proteja? De ce pe autostrada stabilirii de pozitii si puteri inima este cea calcata sub rotile mobilului care ne conduce emanciparea,cand indrazneste sa se interpuna intre noi si ea?
A invatat ca daca vrea sa isi pastreze inima, isi va sacrifica confortul, idealurile bazate pe bunastare proprie si va trai pentru altii... fara sa astepte aprecieri. Dar nu a stat prea mult pe ganduri, vroia sa traiasca frumos, caci viata e atat de scurta, simtea ca poate sa evite putredul si gustul amar, a decis sa ramana limpede.Astfel, va putea sa curete inimi in descompunere, sa aline iubiri esuate, sa fie martor mut frustrarilor si ramanerilor in urma, sa mangaie sublimul chipului brazdat de neimpliniri, atunci cand in incordari epuizeaza energii, lupte si renegand orice prezenta ramane doar cu sine...si doua palme acoperindu-l. Va imbratisa suferinte, va constientiza de efemeritatea durerii,o va schimba cu perspective si innoiri ciclice.
Si se indrepta alene spre conturul buzelor, pipaind obraji circulari, cu asperitati, pastrand suferinte trecute, prezente, viitoare, materializate in cursuri de suvoaie paralele... Treptat, intelegea ca nu s-a nascut in van si, condamnata la tacere, este confesorul luptelor repetate cu existenta, intelegea ca poarta reminescente de ego, abandonuri, oboseli si presiuni psihice, ca poarta incapatanari si sentimente neimpartasite, drame zguduitoare... nu poate sa le determine, dar le poate usura greutatea. E neputincioasa, dar esentiala: acumulandu-le, nascandu-se cu ele, purtandu-le din coltul ochiului peste masivul obrajilor, alinandu-le. Si constientiza ca uneori, e firesc sa nu fie dorita.
Intelegea apoi ca poarta scopuri mai inalte, ca este evolutia dilemelor pregnante, ca exista pentru a uni realitati sufocante cu solutiile lor din perspectiva. Esenta, intelegea cat e de important sa-si pastreze puritatea, sa fie cristalina ca un parau izvorat din imprejurari neprielnice, mangaiat de raze de acalmie, stralucit de dorinte. Nu trebuie sa se altereze cu razvratiri absurde, pentru a nu lasa urme, rani, pentru a nu murdari si incarca, astfel pastrand intacta luminita de la capatul tunelului si pentru a nu zgaria ovalul globului ocular, a nu-l condamna la cicatrizare si repercursiuni. Caci fiinta superioara vrea sa renasca, incununare a experientelor cunoasterii de sine. Si pentru asta, ea trebuia sa moara, pentru scopul sau superm. Nu era alta cale.
Traversand coltul neregulat al gurii, spre barbie, zambind relevanta, luminand translucidul, privind in sus drumul devenirii, privind in jos abis absolut, mai intelese inca... cateodata, o lacrima poarta si bucurie:). Savurand finalul, fara regrete, isi lua adio de la gropita dulce din centrul barbiei si in sfortari, un ultim salt... Muri.

Identitate

Ma intreb cand o sa incep sa am o logica in ce fac, in simtaminte, in stari… mereu am fost paradoxala. Cand sunt in societate, cand ma confrunt cu relatii si zambete false sau cu ranjete sadice, doresc cu disperare izolare. Imi vine sa ma acopar cu neprezenta, sa ma afund in dizgratie, sa nu ma mai priveasca nimeni, sa nu ma mai sufoce cu priviri bulbucate si respiratii in ceafa, sa nu ma mai incomodeze cu interese prefacute, sa inteleaga ca sunt ca o batatura sacaitoare care cand ti-e lumea mai draga incepe sa sangereze si apoi se cicatrizeaza si iarasi doare si la un moment dat incetezi sa-I urmaresti evolutia, fiindu-ti clar ca nu o vei intelege vreodata. In astfel de momente, ma retrag cu urechile tiuindu-mi de discutii irelevante si urland cat ma tin plamanii ca m-am saturat si ca nu vreau sa mai vad pe nimeni niciodata. Si ma trezesc singura…liniste. Imi aud respiratiile. Imi numar fluctuatiile cutiei toracice. Simt cum inima suprasolicitata de alergari de evadare inspira bradicardie. Ma dor pupilele dilatate de constientizare si realitati si pipai pleoape acoperind frustrari refulate. Ma relaxeaza fosnetul porilor eliberand integrari esuate. Interiorizare. Iluzii…in momentul urmator, urlu din nou singuratati. Simt pregnant apasare de disponibilitate de a oferi sentimente si lipsa obiectului afectiunii. Si crize. Panici interioare. Simt ca nu ma mai pot suporta, simt cum ma tortureaza ganduri, cum incep sa ma urasc…
Caut cu disperare integrare. Si iarasi afisez un zambet, arunc amabilitati in stanga si in dreapta si simt nevoia sa-i imbratisez pe toti in afectiuni improscate. Ei ma accepta din nou, cu susoteli sarcastice si cu buna-vointa second-hand. Realizez ca nu ma voi integra niciodata si in furtuni de incercari, ma vad din nou exclusa, singura, mai singura decat atunci cand eram singura, mai abandonata, mai trista si mai presata de circumstante diverse, incercand sentimente contradictorii. Imi reiau izolarile, cercurile vicioase… ma intreb cand o sa incep sa ma inteleg?

...din mine

Ma trezesc zambind... sau suspinand. Traind melancolii... sau razand in hohote. Ma pierd in amalgamul de sentimente ce ma alcatuiesc. Cateodata obosesc sa ma inteleg. Sau sa imi urmaresc sirul gandurilor. Sa alerg in ritmul lor alert. Atunci ma abandonez complet, imi pierd controlul asupra sinelui, incetez sa mai lupt cu factori interni sau sa incerc sa previn implozia. Devin vulnerabila, capricioasa, capabila de gesturi inexplicabile, de decizii impulsive. Traiesc sensibilitati acute. Imi traiesc dramele sentimentale, ascunse in praf de suflet. Iubesc nebuneste. Si cateodata, mi-e dor de nebuniile mele... Mi-e dor sa gresesc si sa fiu blamata. Ma pierd si ma regasesc constant, ma am si ma caut. Imi simt zbuciumarile fara raspunsuri.
Ma trezesc zambind...

Targ de antichitati

"Vand antichitati! Vand lucruri de care nu mai are nimeni nevoie! Vand comori renegate! Vand reziduri de fericire! Vand iubiri ramase mici! Vand sentimente incomode! Dar va rog, cineva, bagati-ma in seama! Vand ce am avut mai de pret! Vand cutii impachetate frumos cu minciuni ridicate la rang de principii de viata! Vand extaz... vand pasiuni absurde... vand placeri de o secunda. Vand succese trecatoare si esecuri perpetue. Vand amagiri... vand ce mi-a fost vandut fara garantie, si cand am vrut sa le inapoiez, caci erau problematice, mi s-a spus ca am fost inselata, ca oricum nu mai are nimeni nevoie de ele... la o adica, cine ar dori lucruri stricate inapoi... si sa traiesc cu ele, ca mi-am luat rasplata si oricum nu voi primi altceva in schimb, vreodata... ca sunt atatia care stau la rand sa cumpere iluzii si sa ii las in pace, ca sunt oameni ocupati... dar am cutiile astea. Si am funditele astea rosii, am hartiile astea lucioase, am iluziile astea care m-au hranit, determinandu-ma sa investesc in placeri pe termen scurt, am amagiri in care imi pot camufla antichitatile...le pot vopsi. Si le pot desena aripi. Si pot sa le decorez cu perspective de bine, cu parfum de vesnicii... si atunci, cine stie, poate cineva va dori sa le achizitioneze, ca suvenir, pe rafturi de indiferenta... cateodata cred ca sunt destul de buna la vandut iluzii: le vand la reducere, 3 la 10.000. Cine mi le-a dat, mi-a sugerat ca le voi putea vinde la suprapret daca le voi pastra in suflet si daca le voi scalda o perioada in lacrimi de frustrare si daca le voi ocroti constienta fiind ca nu ofera satisfactia promisa in reclame colorate, ci lasa goluri si ma tin pe loc in incercare de emancipare... Dar eu m-as multumi sa le vand la reducere, la o adica, le dau pe gratis, numai sa nu imi mai incomodeze sufletul...toti alearga dupa castig in ziua de azi, si nu da nimeni doi bani pe sentimente uzate.
Cineva imi zicea ca daca voi fii sincera si buna si toleranta, daca sunt fetita cuminte si daca mananc tot din farfurie, ei bine, voi schimba lumea si totul va fi pe dos si atunci amagirile se vor vinde ca painea calda si toti imi vor aprecia eforturile si imi vor iubi zbuciumarile... Dar ce zic eu, eram aici sa va vand resturile astea... sau mint,nu sunt resturi... sunt doar etape, cred, sunt doar etape de inaltare, sunt eu cea care am fost, sunt naivitati... dar cine le mai stie, asa mi-au zis si mie cand le-am cumparat. Stiu, nu sunt ademenitoare, sunt pline de praf, ma scuzati, nici nu le-am curatat, in graba mea de a ma vedea eliberata de ele... le-am gasit aruncate intr-un cufar de vise spulberate, si incercand sa fac loc altora, le-am strans asa, gramada, si le-am adus aici... si uite, mi-au provocat ranile astea pe suflet si mai am si bataturile astea in palma... atunci cand le-am cumparat, aveau transportul inclus in pret, acum nu a mai vrut nimeni sa ma ajute sa imi car poverile...a trebuit sa le aduc singura pana aici; erau asa de grele... si recunosc, mi-a fost frica sa le curat de praf, caci ah! cat sunt de ademenitoare, si lucesc... si cine stie ce idee nebuneasca mi-ar fii venit si poate mi-ar fii fost dor si as mai fii dorit sa le traiesc o data si as fii plans ca altadata, ca un copil in inocenta sa... dar iarasi ma abat de la subiect. Mereu ma pierd in rememorari si uit de ce sunt aici... in multimea asta surda, oarba, invalida, paralizata... sau poate nu v-am spus de ce sunt aici? Vand inima!"
In frig, intinsa printre cutii desfacute, intuneric si ceata, cu genunchi zgariati adunati incapatanat la piept, imobilizati de palme subtiate in framantari si ochi inchisi in contemplari naive, cu dintii inclestati, cu buze invinetite si singura, ah, Doamne! cat de singura! era tot ea, fetita din poveste, uitata intr-o noapte umeda, intr-un targ de antichitati... de parca nimeni nu ar mai avea nevoie de ea. Ironia sortii... Dar de ce vinde cutii goale?

Poveste

Tremurau in ganduri. Licareau in priviri. Dorinte si asteptari. Cautari disperate. Identitate in alcatuire. Zboruri naive peste rataciri sufletesti. Rosiatic fior fluturand peste viata in mugur.
Incapatanari. Ambitii. Realitati constientizate in cotidian. Era fetita. Femeie inlantuita de circumstante. Limitata de acceptiunea societatii, fara posibilitate de emancipare. Neacceptand si cautand ceea ce era capabila sa devina. Si cautand scopul devenirii.
Mereu, invalmaseala. Fetita crestea. Furtuni de sentimente, ploi de ganduri. Zguduire de cugetari. Si naruind realitati, respingand mijloace,izolare. Singuratate constientizata. Imbratisand zilnic sperante si abandonand temeri si zilnic zgariand genunchi de suflet si sangerand fapte necugetate. Vulcan.
Dar lasati-o singura, nu o intrebati ce are, cine a ranit-o, ce idealuri esuate i-au intepat ratiunile! Nu o salvati, nu zambiti ironic la reactiile ei nebunesti!Si nu o judecati, ea plange cu fiecare centimetru de inima cand o priviti sarcastic...si vrea sa nu mai fie. Si cauta in culcusul mintii, ascunzisuri. Alternative la viata. Isi doreste sa nu mai existe. Daca ar fii posibil, sa se evapore in sumbrul durerii innabusite, sa dispara... caci a obosit reeditand lupta, franturile, sechelele, cioburile, ca apoi sa adune gandurile, energiile investite in autodistrugere, sa le lipeasca in realitati zilnice, sa continue ca si cum inima ei in descompunere ar fii capabila sa mai renasca viata, sa pompeze fluid in artere si sa oxigeneze golul, vidul, condamnand la inca o zi absurda, fara conotatie.
Fetita iubeste. Fetita plange cateodata,cand iubeste. Fetita vrea, fara sa stie ce. Are asteptari, desi se minte constant ca asteptarile ei sunt reduse si o pot apara de dezamagiri. Si cateodata, fetita zambeste fara motiv. Zambeste ca ia decizii fara sa se gandeasca, zambeste ca e naiva si se lasa inselata de fiecare data, zambeste caci sunt propriile ei decizii si e fericita pe moment. Si atunci cand e fericita, poate totul, crede totul... fetita zambeste, pe prapastie in adancire, pe imposibilitati, pe constientizarea discrepantei dintre iluzie si palpabil. Si iubeste viata, dar nu o vrea a ei. Vrea sa o priveasca din exterios, palpitand cu zbateri si linisti prefacute, cu apusuri si reminescente, adora sa contempleze. Si sa se infioare. Uraste ca se implica. Caci e naiva. Inveninata daca ii furi obiectul jocurilor sale nebunesti. Sau cand, in inconstienta si fara sa iti pese, ii atingi inima. Ii provoci sentimente de care nu vrei sa te faci responsabil. O minti ca o adori si ea te crede. Si te vrea. Si trupu-i firav se cuibareste in nebuloasa sentimentului, cu genunchii stransi si pumnii inclestati, te zgarie. Te sugruma cu rasuflari accelerate. Te carbonizeaza cu vulcanul din inima ei. Te musca cu dorinta de a te pastra. Esti pentru ea sau pentru nimeni. Pasiune dezlantuita, fetita plange iar. Si nu intelege si refuza si respinge si spera sa nu o iei in serios cand te alunga din viata ei. Cand o respingi, se incapataneaza sa isi creada intuitia, nu simturile, ignora si sufera deziluzia. Cu ochii stransi si durerosi, refuzand realitati, cu talpi sangerand cautari de tine, traieste intre resemnari si capacitati de daruire. Si pregnant, sentimentul ca e propriul sau dusman.
Isi strege iubirea ce i se prelinge in siroaie pe frunte, pe obraji, pe palme batatorite de lupte cu sinele, o strange in pumni si se lasa prada sentimentului. Doreste afectiune. O viseaza materializata, fior pe gat, pe frunte, pe lobul urechii. Ceresc concentrat. Fetita plange iar.
Raneste-i sentimentele daca nu o vrei. Ignora fetita care se zbate zilnic pentru viata, care zilnic o are si o ucide, care te iubeste emanand daruire si te respinge definitiv din viata ei, care te impinge cu picioarele si te cuprinde cu bratele si te musca cu dintii ca apoi sa te sarute cu buzele, care te zgarie cu unghiile si te alina cu palmele...

Celei care pleaca- Ion Minulescu

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare.
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte pasări albe - călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt'dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...

A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunïe!

Inventar

Firesc, la fiecare inceput, facem bilantul. Ceea ce am avut, ce am pastrat, ce am pierdut in perspectiva inlocuirii cu ceva mai bun, ce a devenit irecuperabil in existenta noastra. Savuram victorii si regretam. Contradictii si paradoxuri, indramagite in inceputuri incerte. Realizari in posibilitate, pierderi iremediabile.
La fiecare inceput, privesc in urma. Deslusesc clar trecutul, bajbai in obscurul viitorului, incercand sa determin sau sa resping. Te deslusesc acolo. In trecut material, in viitor, ca idee. Simt ca vei fii acolo, caci mi-ai determinat existenta intr-un mod ciudat. Amestecat in planuri de viitor, esti o prezenta. Esti permanenta. Te iubesc, caci prin tine am realizat ca se poate si altfel. Ca binele posibil, e bine realizabil. Esti sentimentul de lumina, esti caldura din suflet. Esti ce am avut mai bun si nu am putut pastra. Si sti? Esti cel mai frumos lucru ce mi s-a intamplat vreodata. Rememorez. Simt acelasi fior, simt bucuria ca a fost. Simt ca acolo, in vertij de amintiri, a ramas o frantura din fiinta mea.
Bilant. Ma vad pe mine, rememorand trecut. Si lipsuri. Lipsesc eu, cea care te-a avut si te-a pierdut. Lipsesti tu din fiinta mea. In schimb, esti umbra. In imaterial, in vid, jur-imprejur de realitatea mintii mele, esti.

Perspective

Caut
franturi
de realitati,
uitari,
reminescente:
perfectiune in posibilitate.
Naivitati
Si incredintari
Sparte. Resemnari.

Caut
Sublimul
in imprejurari neprielnice.
Perspective, obscuritati
Prabusiri.
Caut
Divin in esenta.

Never look back

"Bad Romance"

Mi-e dor. E asa pustiu sa nu fie nevoie sa te iubesc... Sau sa nu te pot iubi. Nici macar ca principiu... ca ci tu erai "mai mult un principiu". Ma doare lipsa simtamintelor. Macar de m-ai lasa sa te iubesc... macar de nu mi-ai respinge principiul prezentei. Macar de nu mi-ai refuza fiinta, ca idee... vreau sa pot sa tac in contemplarea ta. Sa am motiv sa ma supun, sa plang... Vreau iubirea unui principiu. Caci ma doare, ma doare... si nu ma resemnez, cu incapatanare refuz, cu fiecare particula din intreg. Ma lupt cu mine pentru ideea de tine. Nu te pot uri, nu pe pot nega. Ramai, suspendat intr-o imagine cu contururi de vesnicie...

"I'm not frightened. I'm not frightened of anything.
The more I suffer, the more I love.
Danger would only increase my love-would sharpen it for giving it spice.
I will be the only angel you need, you will leave life more beautiful than you enter it.
Heaven will take you back, look at you, and say,
'Only one thing can make the soul complete, and that thing, is love."
Michael Berg, The Reader

2010

S-a terminat iluzia. Revenim la realitate. Si e deprimant. Si e singuratate. La fel, egal, fara perspective. Adun forte risipite intre doua visari. Sper sa continui, sper sa nu obosesc. Sper sa pot. Fac eforturi sa nu ma prabusesc la fiecare urmator pas. Ma mint ca am un ideal de atins, ca merita sa lupt, ca va fi bine in final. Ca sunt la inceput si mai am multe de trait. Savurez amarul inceputului... La multi ani!