cateodata obosesc, de mine. de viata. de alergare. de ganduri. cateodata as vrea sa fie lucrurile simple. cateodata, tot ce vreau e sa ma descopar lumii, asa cum sunt, un suflet ratacitor, nestatornic, nestiutor, naiv. fara masti, care sa imi acopere nesiguranta. fara aparente, care nu fac decat sa ma inchida pe mine in mine, iremediabil. e greu, ne-am deprins atat de mult sa ne nuantam sinele, incat aproape ca nu mai stim cine suntem, nici cand suntem singuri. un eu cu sinele lui, straini. atat de straini de noi, incat nu ne mai auzim gandurile. nu ne mai recunoastem simtamintele. ne-am deprins sa ne dictam ce sa simtit, cum sa simtim, ce sa uitam, cand sa credem, cand sa renuntam incat nu mai stim nimic de noi. suntem eu si cu mine, doi straini.
conteaza, nu-i asa, mai mult cantitatea de orgoliu decat goliciunea din suflet. de ce sa alegi sa crezi si sa fii vulnerabil, sa te expui, sa fii ranit cand poti sa respingi si sa fii la adapost? de ce sa lupti cand poti pur si simplu sa lasi lucrurile sa se aseze, timpul, sa nu ierte? de ce sa iubesti, cand poti sa te obisnuiesti, intr-o stare de confort, cu ce este la indemana... de ce sa ierti, cand poti sa uiti? sa ignori urma, proaspata, de altul, din fiinta ta.
e prea complicat, sa crezi, sa asculti, sa ierti, sa fii cum esti, cand esti doar tu cu tine. ne raman mastile, sa ne acoperim singuratatea.

in tristete. in noapte. intr-un adio, repetat, masinal, pana la refuz. te regasesc, de cand ai plecat din mine. in fiecare blestemata de melodie pe care o fredonez involuntar. in fiecare citat despre iubire, bine, frumos care imi trece prin fata ochilor.
de cand cu tacerea din jurul nostru, ma bucur de ea cum m-as bucura de tine. e liniste din nou. e bine ca ai ramas tu, frumos, pentru mine. poti sa ma stergi, din fiecare colt de viata unde am reusit, in atat de putin timp,sa pasesc. poti sa blestemi momentul cand am intrat cu pasi profani. dar sa te stergi pe tine, din amintire, din tacere, din ganduri, toate ale mele, niciodata. fara sa am dreptul, impotriva vointei tale, ramai.
ma bucur de fiecare clipa de singuratate, ca doar in ea te regasesc. ma bucur, hoinarind fara directie. cu tine in gand, am descoperit voluptate in tristete. o savurez, ca o placere interzisa, de care dispun abuziv.

as vrea sa fie cuvinte, sa existe regrete, sa existe forta, in cuvinte, in regrete... sa existe ceva, mai putenic ca tacerea, sa stearga durerea asta si sa inghita tacerea. as vrea sa am puterea sa imi cer iertare si sa existe iertare pe pamant, sa imi acopere vina. dar sunt lasa. nu pot nici macar sa neg. nu pot nici macar sa ma aplec, in fata ta, sa ma uit in sus, la cine esti si sa te implor. am sufletul, mut, pecetluit de vina.
as vrea sa imi explic de ce tac, cand sunt atatea de spus. de ce, cand inca se mai putea, am tacut si atunci. de ce nu m-am dezvinovatit, cand existau circumstante atenuante. mi-am dat seama ca, oricat as incerca sa o diminuez, o vina e vina si incercand sa ii gasesc scuze, nu fac decat sa ma murdaresc in continuare. imi pare rau, ca in tacerea mea ti-am lasat posibilitatea de a crede orice. indraznesc sa sper ca pui macar un moment la indoiala.
iti zic adio, cu mintea, ca ratiunea imi zice ca nu se poate altfel. as vrea sa existe ceva, dincolo de ratiune, care sa imi dea dreptul sa te mai proiectez in viitor.

Dor

Dor... cred ca niciodata nu am cunoscut cu adevarat sensul.Nu, dorul nu e sentiment. Nu e abstract. Nu se simte, se are. Nu se traieste, se poarta. Pe umeri. Pe pleoape. Pe obraji. Pe gene. Pe brate. Pe suflet. Nu, iubire, nu o sa iti mai spun ca imi e dor. O sa iti zic ca port dor, pe fiecare centimetru de piele. O sa iti zic ca dorul ma are, ca e mai mare, mai puternic... ca sa fie el in mine, ar trebui  sa il am sub control, mic, cuibarit intr-o parte de suflet... dar nu, eu sunt parte dintr-un dor, imens, atotputernic, de tine. Ma inalta, ma coboara, ma cuprinde, imi da drumul, in gol, ma umple, ma secatuieste, ma scufunda, in tine, in noi... Si nu, nu sunt nefericita. Sunt fericita ca imi e dor. Pentru ca dorul asta, e de tine. Ne leaga, mai presus de orice distanta. Cand am dor, stiu ca te am pe tine, la capatul lui.
Nu, fara indoiala, nu am mai avut niciodata dor. Si e atat de bine... si inca bine nu e cuvantul, pentru maretia cu care imi acoperi sufletul. E cerul aproape de mine si il ating, si il respir, si e atat de mult albastru, ca simt pleoapele grele, dar nu stiu cum sa fac, sa nu pierd nicio farama de senin... Asa este dorul tau...

http://www.youtube.com/watch?v=gBcQjTKAOQI