Big girls cry

Ma gandesc la mine, de parca as fii singura persoana de pe planeta la care as putea sa ma gandesc. Ma gandesc ca sunt trista. Ca sunt neimplinita din cateva puncte esentiale de vedere. Ca niciodata nu am simtit intr-adevar ca sunt iubita, pentru ca nimeni niciodata nu a stiut cum sa ma iubeasca. Mereu am apreciat un efort, pentru mine intentia conteaza, chiar daca nu duce neaparat la un rezultat bun, pot sa vad dincolo de ruine, cand intrezaresc o esenta buna imperfect definita. Un efort e un efort la urma urmei si stiu cum e sa vrei sa ajungi la un anumit nivel si sa nu ai posibilitatea. Toata drama sentimentala se rezuma, pentru mine, la capacitatea de a vida o parte de suflet pe care sa o pui in comun, suprapusa altui vid. Un fel de amalgam din care sa rezulte ceva mai puternic. Un punct de sprijin.
Nu am cerut niciodata sa fiu iubita pentru ca nu am stiut cum sa cer. Pentru ca mereu am crezut ca nu am dreptul. Cine sunt eu sa imi cer dreptul la viata, cand la o privire atenta, sau aruncata macar fugitiv de jur-imprejur, as realiza ca nici macar nu am dreptul sa suspin in ascuns.
Nu pot invinovati pe nimeni pentru neimplinirea mea, nu pot sa repet la infinit ca afectiunea nu se concretizeaza, afectiunea este o stare de bine impartasita, o stare vag conturata de gesturi si priviri pierdute. Pentru ca ce ramane in urma, nu este o rana superficiala pe piele, din care sa curga sange si sa se opreasca, condamnata pe veci la tacere. Ce ramane dintr-o rana sufleteasca, e o amprenta. Un sens imprimat. Indiferent ca influenteaza nesemnificativ sau ca e schimbare esentiala.
Ma doare ca pe mine m-au format mai mult altii. Eu m-am lasat modelata. Ma doare ca niciodata nu mi-am abandonat temerile, ca nu am putut sa ma daruiesc complet fara sa imi fie frica sa nu raman descoperita, ca mereu am fost puternica doar pentru a consuma incet si sigur din integritatea sufletului meu. Ma doare ca am purtat mereu o masca, ca nu am recunoscut ca am nevoie de iubire ca sa fiu o persoana mai buna, ca am preferat sa lupt si sa fiu puternica, fara sa stiu sa capitulez si sa fiu slaba, cand de asta atarna salvarea mea. Ma doare ca nu am plans mai mult, ma doare ca nu m-am incapatanat mai putin, ma doare ca eforturile mele le-am depus in ascuns, ca am obosit de una singura si cand am cautat un sprijin am realizat ca alungasem orice alta alternativa si ma aveam doar pe mine. Ma doare ca mi-am construit zidul asta, dupa care ma ascund mereu, ma doare ca in cele cateva randuri cand mi-am facut curaj si mi-am deschis sufletul, a fost pentru persoane care nu au stiut sa inteleaga, care l-au calcat cu bocancii si au plecat. Ma doare ca am standarde gresite.
Ma doare ca pentru tot, sunt singura vinovata. Nu am nici macar dreptul sa ma doara.