M-am intrebat de multe ori ce sens au anumite realitati ce nu le pot evita. De ce le traiesc, daca nu sunt constructive, daca nu imi releva sensul intr-o directie pozitiva sau negativa? De ce traiesc lucruri...nicicum? Probabil nu sunt suficient de selectiva cu lucrurile si persoanele cu care ma inconjor. Si nu ma apreciez suficient, in asa fel incat sa elimin factorii distructivi. Sau lucrurile lipsite de conotatie. Si din nou ma gandesc ca nu apreciez viata suficient. In caz contrar, realizand cat este de scurta, nu mi-as mai petrece-o in companii nefaste, cu mediocritati diverse, cu lucruri care in esenta nu conteaza, cu aparente care nu imi hranesc sufletul, ci din contra, macina farama de divin...si as pretui cu adevarat existenta. Si nu ar fii perfecta, ar fii aberant sa cer perfectiune cand eu insami sunt ofranda pe altarul defectelor, dar m-as lipsi de inutil. As esentializa evenimentele. As trai absolut necesarul. As fii probabil mai lucida. As concentra multe realitati in putine fapte. Sau vorbe. As echilibra sufletul cu mintea. As incetini alertul sufletesc si as elucida paradoxul mintii, le-as sincroniza...poate m-as regasi, pe drum, uitata inca in momentul in care am incercat sa fiu altcineva, cand mi-am desenat zambetul si mi-am anihilat constiinta, cand mi-am ascultat incapatanari si am ignorat cu buna stiinta soapte subtile... Renuntand la falsitate, la superficial, as fii un suflet liber...
Acum am doar senzatie pregnanta de oboseala. Am trait prea mult. Si concentrat. Simt noroi ce ma murdareste. Si ma stangeaza. Dar am ceva, inca mai am: vesnicie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu