Povestea unei lacrimi

S-a nascut incert... fara sa i se contureze scopul, fara sa pretinda explicatii, fara sa deranjeze. A fost creata mai degraba pentru a modela raspunsuri de una singura. Nu a instituit zarva in jurul sau, ii repugna chiar si ideea in sine, desi era particula de vesnicie ce parasea absolutul, deschizand punti spre nebuloasa lumii. Devenirea ei nu a fost aclamata de multimi in extaz, probabil niciodata nu a fost dorita cu adevarat... Mereu a fost imerceptibila, innabusita, ascunsa de palme tremurande, si a trecut neobservata. O caracteriza pudoarea. Oricum, in ametitorul din imprejurimi, nimeni nu si-ar fii facut timp sa ii descifreze simfonia.
Asa era ea, de cand se stia, solitara, ignorata. Incepuse sa creada ca asa e normal, sa ne nastem abandonati, fara alinari sau blamari, fara a ne determina in vreun fel existenta unii altora, probabil e firesc sa nu ne pese... Si trebuia sa traiasca cu gandul. Cu panicile ei, cu sentimente stranii, lipsind afectiuni, sau prezente care sa o pastreze, protejeze,alinte, iubeasca...
Treptat, asista la evolutie. Zi de zi, percepea realitati noi din viata. Invata ca lumea se conduce dupa interese de tot felul, ca egocentrismul si scopul care scuza mijloacele sunt axiome pentru supravietuire, ca existenta in sine e o jungla din care evadezi neputincios cu inima atrofiata, vertiginos pe cale de disparitie... asta a fost principiul cel mai dificil de insusit. Era o contradictie, ea a crezut mereu ca inima este izvorul vietii, miracolul ce-o intretine, de ce tocmai de ea ne putem lipsi atat de lesne, cand ar trebui sa ne investim energiile, capacitatile, disponibilitatile de sacrificiu in a o proteja? De ce pe autostrada stabilirii de pozitii si puteri inima este cea calcata sub rotile mobilului care ne conduce emanciparea,cand indrazneste sa se interpuna intre noi si ea?
A invatat ca daca vrea sa isi pastreze inima, isi va sacrifica confortul, idealurile bazate pe bunastare proprie si va trai pentru altii... fara sa astepte aprecieri. Dar nu a stat prea mult pe ganduri, vroia sa traiasca frumos, caci viata e atat de scurta, simtea ca poate sa evite putredul si gustul amar, a decis sa ramana limpede.Astfel, va putea sa curete inimi in descompunere, sa aline iubiri esuate, sa fie martor mut frustrarilor si ramanerilor in urma, sa mangaie sublimul chipului brazdat de neimpliniri, atunci cand in incordari epuizeaza energii, lupte si renegand orice prezenta ramane doar cu sine...si doua palme acoperindu-l. Va imbratisa suferinte, va constientiza de efemeritatea durerii,o va schimba cu perspective si innoiri ciclice.
Si se indrepta alene spre conturul buzelor, pipaind obraji circulari, cu asperitati, pastrand suferinte trecute, prezente, viitoare, materializate in cursuri de suvoaie paralele... Treptat, intelegea ca nu s-a nascut in van si, condamnata la tacere, este confesorul luptelor repetate cu existenta, intelegea ca poarta reminescente de ego, abandonuri, oboseli si presiuni psihice, ca poarta incapatanari si sentimente neimpartasite, drame zguduitoare... nu poate sa le determine, dar le poate usura greutatea. E neputincioasa, dar esentiala: acumulandu-le, nascandu-se cu ele, purtandu-le din coltul ochiului peste masivul obrajilor, alinandu-le. Si constientiza ca uneori, e firesc sa nu fie dorita.
Intelegea apoi ca poarta scopuri mai inalte, ca este evolutia dilemelor pregnante, ca exista pentru a uni realitati sufocante cu solutiile lor din perspectiva. Esenta, intelegea cat e de important sa-si pastreze puritatea, sa fie cristalina ca un parau izvorat din imprejurari neprielnice, mangaiat de raze de acalmie, stralucit de dorinte. Nu trebuie sa se altereze cu razvratiri absurde, pentru a nu lasa urme, rani, pentru a nu murdari si incarca, astfel pastrand intacta luminita de la capatul tunelului si pentru a nu zgaria ovalul globului ocular, a nu-l condamna la cicatrizare si repercursiuni. Caci fiinta superioara vrea sa renasca, incununare a experientelor cunoasterii de sine. Si pentru asta, ea trebuia sa moara, pentru scopul sau superm. Nu era alta cale.
Traversand coltul neregulat al gurii, spre barbie, zambind relevanta, luminand translucidul, privind in sus drumul devenirii, privind in jos abis absolut, mai intelese inca... cateodata, o lacrima poarta si bucurie:). Savurand finalul, fara regrete, isi lua adio de la gropita dulce din centrul barbiei si in sfortari, un ultim salt... Muri.