Identitate

Ma intreb cand o sa incep sa am o logica in ce fac, in simtaminte, in stari… mereu am fost paradoxala. Cand sunt in societate, cand ma confrunt cu relatii si zambete false sau cu ranjete sadice, doresc cu disperare izolare. Imi vine sa ma acopar cu neprezenta, sa ma afund in dizgratie, sa nu ma mai priveasca nimeni, sa nu ma mai sufoce cu priviri bulbucate si respiratii in ceafa, sa nu ma mai incomodeze cu interese prefacute, sa inteleaga ca sunt ca o batatura sacaitoare care cand ti-e lumea mai draga incepe sa sangereze si apoi se cicatrizeaza si iarasi doare si la un moment dat incetezi sa-I urmaresti evolutia, fiindu-ti clar ca nu o vei intelege vreodata. In astfel de momente, ma retrag cu urechile tiuindu-mi de discutii irelevante si urland cat ma tin plamanii ca m-am saturat si ca nu vreau sa mai vad pe nimeni niciodata. Si ma trezesc singura…liniste. Imi aud respiratiile. Imi numar fluctuatiile cutiei toracice. Simt cum inima suprasolicitata de alergari de evadare inspira bradicardie. Ma dor pupilele dilatate de constientizare si realitati si pipai pleoape acoperind frustrari refulate. Ma relaxeaza fosnetul porilor eliberand integrari esuate. Interiorizare. Iluzii…in momentul urmator, urlu din nou singuratati. Simt pregnant apasare de disponibilitate de a oferi sentimente si lipsa obiectului afectiunii. Si crize. Panici interioare. Simt ca nu ma mai pot suporta, simt cum ma tortureaza ganduri, cum incep sa ma urasc…
Caut cu disperare integrare. Si iarasi afisez un zambet, arunc amabilitati in stanga si in dreapta si simt nevoia sa-i imbratisez pe toti in afectiuni improscate. Ei ma accepta din nou, cu susoteli sarcastice si cu buna-vointa second-hand. Realizez ca nu ma voi integra niciodata si in furtuni de incercari, ma vad din nou exclusa, singura, mai singura decat atunci cand eram singura, mai abandonata, mai trista si mai presata de circumstante diverse, incercand sentimente contradictorii. Imi reiau izolarile, cercurile vicioase… ma intreb cand o sa incep sa ma inteleg?