...

Alerg prin desert. E monoton. Inaintez, percep involutie. Doar stagnare. Doar oboseli si inertie.
Transpir. Ma intreb daca ma indrept in directia buna. Sau in vreo directie. Fara sens. Intuneric in luciditate. Si ceata. Ce conteaza drumul, daca oricum niciunul nu este corect, daca oricum nu caut vreo destinatie anume si toate se indreapta spre acelasi imens nicaieri? Daca alergi prin desert, trebuie sa iti asumi inca de la inceput ca nu exista decat o certitudine: vei rataci. De fapt, nu ai cum sa ratacesti, daca nu ai tinta, doar alergi pentru a-ti umple vidul cu nimic, ca alternativa. Alternativa la ce? Se spune ca din doua rele, alegi raul mai mic. Are o logica, se defineste progresiv: alergand, obosesti; obosind, ai motiv sa te afunzi in inconstienta; te poti chiar amagi ca urci treptele devenirii; iti poti argumenta apatia: " lupt, sunt obosit...am nevoie de odihna!".
Alerg prin desert. E mai benefic decat as fii crezut. Imi rezum intreaga existenta: e ca o alergare. Extenuanta, fara sens, fluctuanta. Ma impiedic la fiecare pas, dar cui ii pasa? Oricum nu ma grabesc, ca nu am unde, nu ma asteapta nimeni nicaieri si nu e nimeni care sa ma impinga de la spate sau sa ma motiveze, sau macar sa imi ceara explicatii pentru renuntari facile... nici nu particip la vreo cursa sau ceva asemanator. Si doar periodic, zaresc in stanga si in dreapta cate o mina sfarsita, palida, in care nu percep adversar, doar partener de aberant. Cat de absurd trebuie sa fii, sa alergi prin desert?
De jur-imprejur... cald, desert, nisip, miros de transpiratie, greata. Inca alerg, accelerez de parca as dori sa ma agat de vreo iluzie optica si sa o transform in ideal suprem... cateodata cred ca in desert totul e posibil... totul si nimic. Desertul e cum ni-l facem.