As vrea sa zic ca mi-e usor. Ca te las in urma fara regret. De ce as regreta? Nu ti-am dat nimic. Nu mi-ai luat nimic. Doar am trecut unul pe langa celalalt intersectandu-ne privirile. M-ai prins de mana si te-ai uitat mirat in ochii mei, ca de o ciudatenie. Parca ochii tai dilatati spuneau o poveste mai presus de cuvinte. De parca am fi purtat doua conversatii in acelasi timp, schitate pe buze si-n privire. Sau poate ochii tai taceau privindu-ma si eu mi-am imaginat totul. Mereu m-au fascinat povestile scrijelite pe doua pupile dilatate. Mi-a placut sa le tes si acolo unde lipsa de intelesuri, goliciunea, m-ar fi facut sa plec grabita.
As vrea sa mint ca nu ma gandesc la ce ar fi putut sa fie, dar in viata regret numai ce mi-a fost imposibil sa fac. Regret ca nu m-ai cuibarit in bratele tale. Regret ca nu m-am cufundat intr-o tacere. Regret ca mi-am plecat privirea, in loc sa te privesc cu ochii larg deschisi, sa citesti deslusit tot ce nu pot spune. Poate ca te iubesc. Sau poate as fi putut sa te iubesc. Asa cum sunt, cum pot, ca o nebuna. Ca o mama pe care instinctul matern o orbeste, nu o lasa sa-si judece obiectiv odrasla. Ca un copil care se uita cu ochi mirati la tatal sau cum se prosteste si intelege tot, dar se bucura ca e inca mic si ca tatal sau nu a crescut. As fi putut sa te iubesc asa incat nici drumul, nici intunericul, nici oamenii, nici timpul sa nu poata sa se puna impotriva. N-a fost sa fie.
Iti las in urma tacerea. Da, tacerea aia de dupa o ploaie de vara cu tunete si fulgere si ropote nebune. Tacerea ce se-asterne peste un suflet ravasit de bucurie si de abandon. Tacerea in care vom mai poposi din cand in cand, cautandu-ne, pana ii vom fi uitat sensul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu