E una din acele zile in care ma gandesc prea mult la tine. Am senzatia iar ca mi-am pierdut punctele de reper si plutesc in deriva. Ieri imi imaginam cum ar fii sa suni si sa imi spui ca esti hotarat sa fim impreuna si cum raspunsul meu rece, distant, ar fii ca s-a facut tarziu. Prea tarziu pentru noi.
Ma bantuie sentimente de neputinta. Printre ele, amalgamat, ai aparut si tu. Pentru ca ai ramas cea mai mare neputinta a mea. Nu pot sa te intreb nimic. Nu pot sa stiu daca iti e bine. Nu pot sa intuiesc daca iti mai amintesti vreodata. Nu de noi. Nu amanunte. Nu ca te-am coplesit cu dovezi de afectiune neimpartasita. Nu ca am cersit-o de atatea ori. Nu ca ai fost linistit vreodata langa mine. Nimic din vreun cadru il care sufletele noastre si-au tinut de cald. Ci doar daca constientizezi vreodata ca sunt bolnava de dor. E prea tarziu sa mai conteze.

E multa liniste in jurul tau. Urlu.Tac
pun semnul egal.
haos incremenit
sunetele se sparg.

Iti pandesc concretizarea la fiecare cotitura a timpului. Astept sa ma intorc de unde am plecat. Astept sa se intoarca lumea pe dos. Si sa te regasesc.

Cand o sa alung visele
Cand o sa sparg zidurile
Cand o sa desir
Rand cu rand
Straturile de sublim
Cu care ti-am acoperit aducerile-aminte
Cand o sa neg eternitatea care ma orbeste
Si o sa sting lumina
Sa nu o mai reflecti
Cand o sa iti dezgolesc sufletul
Sa-l descopar primordial
Cand o sa-mi sterg lacrimile
Printre care te deslusesc, doar
In culori de curcubeu
Cand o sa incetez sa cred
Intr-un perfect difuz…

Atunci, ce-o sa ramana de iubit ?