cateodata obosesc, de mine. de viata. de alergare. de ganduri. cateodata as vrea sa fie lucrurile simple. cateodata, tot ce vreau e sa ma descopar lumii, asa cum sunt, un suflet ratacitor, nestatornic, nestiutor, naiv. fara masti, care sa imi acopere nesiguranta. fara aparente, care nu fac decat sa ma inchida pe mine in mine, iremediabil. e greu, ne-am deprins atat de mult sa ne nuantam sinele, incat aproape ca nu mai stim cine suntem, nici cand suntem singuri. un eu cu sinele lui, straini. atat de straini de noi, incat nu ne mai auzim gandurile. nu ne mai recunoastem simtamintele. ne-am deprins sa ne dictam ce sa simtit, cum sa simtim, ce sa uitam, cand sa credem, cand sa renuntam incat nu mai stim nimic de noi. suntem eu si cu mine, doi straini.
conteaza, nu-i asa, mai mult cantitatea de orgoliu decat goliciunea din suflet. de ce sa alegi sa crezi si sa fii vulnerabil, sa te expui, sa fii ranit cand poti sa respingi si sa fii la adapost? de ce sa lupti cand poti pur si simplu sa lasi lucrurile sa se aseze, timpul, sa nu ierte? de ce sa iubesti, cand poti sa te obisnuiesti, intr-o stare de confort, cu ce este la indemana... de ce sa ierti, cand poti sa uiti? sa ignori urma, proaspata, de altul, din fiinta ta.
e prea complicat, sa crezi, sa asculti, sa ierti, sa fii cum esti, cand esti doar tu cu tine. ne raman mastile, sa ne acoperim singuratatea.