sunt lucruri pe care le pierdem , pur si simplu. exista momentul in care am pierdut, lucrul ala, suferinta aia cu care ne obisnuisem atat de mult, cara facea parte din fiinta noastra, durerea aia cronica, la care ne placea sa ne raportam, in momentele de singuratate cand cea mai mare nevoie e o durere, de disecat. am pierdut-o, nu cand imi doream cu toata fiinta, nu atunci cand durea, nu cand consuma viata din mine. am pierdut-o cand ma obisnuisem cu gandul ca e acolo, ca nu va pleca niciodata, ca ma identific cu ea, ca e a mea asa cum, la randul meu, sunt si eu a ei. pur si simplu a venit ziua cand am cautat-o si nu mai era. fara cicatrici, fara repercursiuni, fara durere. s-a desprins din mine, cand am incetat sa ii scrijelesc noi sensuri in fiecare zi, pe o rana inca nevindecata.. a plecat, ca sangele inchegat ce persista o perioada pe umbra de rana cicatrizata si apoi cade, pierzandu-si sensul. am vrut sa te mai iubesc, cu toata fiinta mea. am zis ca data nu te mai iubesc pe tine, pot sa iubesc doar ideea ca ai fost. sau sa iti iubesc neputinta de a gasi frumosul si binele din mintea ta, sa incerc sa fiu eu pentru tine binele si frumosul. am crezut ca pot sa te iubesc, doar pentru ca prin tine, pot sa imi rasfrang dorinta din suflet de a iubi neconditionat.
vreau sa te iubesc, asa cum esti acum, strain de mine. dar privind la noi, doi instrainati, ma conving, cu fiecare moment,  ca ne mai leaga doar un mare "nu a fost sa fie"...