cateodata ignor. cateodata sunt atat de obisnuita cu gandul, ca nu mai constientizez ca e acolo, ca o umbra neagra ce ma urmeaza, oriunde, oricat incerc sa scap. cateodata, devin atat de constienta de el, creste sub privirea mea disperata, ca aproape se desprinde din ganduri, din mine si pentru cateva momente devine destin, iminent. de parca orice directie as urma, oricat as incerca sa ma ascund, ma asteapta undeva, la un punct terminus, ranjind batjocoritor de eforturile mele disperate.
cateodata, vreau pur si simplu sa nu mai fiu atat de convinsa de realitatea ce mi-o plasmuiesc. imi doresc sa smulg gandul dureros, de frica sa nu il materializez. imi doresc doar sa ma eliberez,pe mine, de el. dar atunci, ironic, monopolizeaza orice alt sentiment de bine si frumos din mintea mea. si ma trezesc, intr-o camera obscura, fara supapa de comunicare cu exteriorul, fara ferestre si raze de speranta, fara lumina si caldura, un om si un gand, fata in fata. unde sa ma ascund?
mai pregnant decat o realitate, pe care pot sa o infrunt. mai dureros decat prezentul, e perspectiva. sa fiu, oare, condamnata sau ma pecetluiesc, eu insumi, mai neinduratoare decat orice sentinta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu