Oameni

ador sa privesc lumea din exterior... sa ma uit, fara sa ma vada. sa imi imaginez ca sunt invizibila, in timp ce strabat strazile, fara tinta...sa vad ce face omul, cand crede ca nu este privit. sa examinez chipuri preocupate. sa traiesc prin fiecare om care, ramas singur,  eliberat de necesitatea de a fi altcineva, de dragul interlocutorului, de dragul aparentelor, isi sugraveste sufletul pe chip. cu linii si curbe neregulate, cu pensula intr-o mana tremuranda, cu culori pale sau, din contra, cu rosul aprins al faptelor de care nu e prea mandru. singuri, pe un drum de anonimi, fiecare devenim omul din noi. atunci, orice frumusete fizica paleste, in fata unui suflet curat reflectat pe chip. orice frumusete ce fura privirea, atunci cand se stie admirata, este anulata de frumusetea omului care, inconstient de farmecul durerii rasfranta asupra fruntii brazdate de riduri, traverseaza universul strazii pustii, cu o tinta numai de el stiuta.
ador sa privesc oamenii care cred ca nu sunt priviti niciodata. care cred ca trec prin lume neobservati, oamenii care cred ca nu au nimic de spus, dar a caror simpla prezenta reprezinta o sursa inepuizabila de vise. oameni care nu isi spun povestea, dar si-o intiparesc pe fruntea plecata, pe pasul nesigur, pe mana tremuranda. oameni care iubesc, fara sa-si tradeze iubirea decat printr-o privire vie, ascunsa de gene sfioase. oameni care sufera doar cu gene usor umezite, ca pentru ei si nimeni nu le ghiceste durerea. oamenii cu adevarat inteligenti, care nu spun niciodata nimic, dar care au capul plecat de greutatea sirurilor infinite de ganduri. oameni fericiti in simplitatea lor. oameni curati. uitandu-ma la ei, ma doare ca undeva, pe un drum intortocheat, dintre ieri si acum, am uitat sa fiu un astfel de om...