Durere.

Doare de fiecare dată la fel de tare. De parcă ne obișnuim vreodată cu durerea de suflet. De parcă sufletul nu ar fi o entitate abstractă. De parcă tocmai caracterul sau imaterial i-ar face durerea atât de concretă. Atât de concretă încât te întrebi dacă mai există mâine. Și da, există. Dar în același timp tranziția între momentul ăsta, în care durerea e atât de palpabilă, în care îți apasă pe piept de îți taie rasuflarea și un mâine potențial pare că este un hău, un abis, o gaură neagră, atemporală, în care momentul actual și uitare se amestecă, devin una, se evaporă... Și tot ce simți, concret, e durere. Durere sub toate formele și la toate intensitățile concomitent. Durere, nedumerire, regret, dezamagire, în ordine aleatorie. Și realizezi cât te doare, nici tu nu mai știi a câta oară te doare, realizezi că parcă oricât de departe ai pleca de la durere, oridecâteori ai simți-o, parcă e de fiecare dată altfel, de parcă viața te-a condamnat să nu înveți niciodată nimic. Să te întorci de fiecare dată în punctul ăsta, fără de puncte de reper.