De când mă știu, m-am despărțit greu de locuri și de oameni, aproape în egală măsură. Asta pentru că nu pot niciodată să fac o delimitare clară. Orice om e de fapt un loc și orice loc este de fapt în legătură cu oamenii. De când mă știu, mi-am promis că mă voi reîntoarce în diverse locuri. Mi-am promis, ca o consolare, ca să îmi dau voie să plec mai departe. Așa a fost și cu oamenii. Am plecat cu gândul că îi voi mai întâlni pe cale. Că mă vor mai prinde din urmă . Am plecat cu sufletul incomplet, cu bucăți lipsă, cu regrete. Am plecat pentru că așa era de bun simț. Dar cu privirea întoarsă, sperând ca cineva va alerga să mă prindă din urmă, să îmi zică să stau. Pentru că se pare că din toate talentele cu care viața m-a înzestrat, cel mai bine mi-am perfecționat talentul de a pleca. Am învățat să plec și când nu vreau, aproape ca un destin. Să rămâi, poate, este o luptă. E o victorie. Sau o înfrângere, cine poate să spună? Eu știu numai să plec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu