Ambalaj

Avem impresia că existența ne e definită de trup. De ambalajul ăsta exterior, pe care ne străduim să îl împodobim cât mai frumos. Să fie atrăgător pentru vânători. De multe ori, ne transformăm în victime sigure. De dragul de a ne mai crește puțin respectul de sine. Să ne demonstrăm că putem. De parcă lucrurile cucerite folosindu-ne de tertipuri superficiale ar putea fi altfel decât superficiale. De parcă transformându-ne intenționat în trofee vom putea vreodată să trezim iubire în loc de dorință. Măcar iubire alături de dorință.  Uităm că de fapt iubirea transcede materialul. Că putem fi frumoși urâți sau urâți frumoși. Că de fapt, iubirea nu se explică, nu e palpabilă și contrazice logica. Că nu putem iubi un exterior gol. Că, în cel mai bun caz, exploatându-ne exteriorul vom stârni pasiuni. Dar pasiunile sunt trecătoare. Devoratoare. Dar fără profunzime. Ce păcat că în ziua de azi simțim nevoia fie să cucerim, fie să fim cuceriți, dar de prea puține ori să descoperim. Să ne descoperim, dincolo de pojghiță. Să ne explorăm sufletele fragile, flamânde de semnificații. De scop. De autentic. Pentru că, de fapt, suntem cu toții numai suflete, înveșmântate în trupuri. Nicidecum ambalaje.