Scrijelit pe oglinda

era alta viata atunci. era mai mult gol, dar mai multa prezenta. erai tu, un oarecare. era intuneric. in suflet. semiobscuritate in camera. erau doua maini, care se descopereau prima data, asa. sau poate doar a ei descoperea ceva. a ta, pipaia. ca de fiecare data. era cine stie a cata victima. ea isi inscriptiona sufletul tau pe palma. sa il mai poarte putin, sa il mai aiba cand nu vei mai fi, sa ii ramana ceva in loc de nimic... tu ii aveai mana subtire, cu degete interminabile, cu inscriptii de pix, sursa de inspiratie pentru cine stie ce examen stresant de peste zi, cu conturul unghiilor ranit, de ea insasi, in momente de singuratate si depresie... mana ei, martora a atator iubiri pierdute, capabila sa cuprinda atata viata, inzestrata cu atata iubire de care se pare ca nu a avut nimeni nevoie. ii cuprindeai viata doar cuprinzandu-i mana. ti se oferea toata, doar daruindu-ti mana... tu nu vedeai viata din ea. nu citeai nicio poveste. nu vedeai foamea dupa iubire. nu aveai ochi pentru sufletul de copil neiubit, cuibarit intr-o strangere timida de mana. tot ce-ai vazut in mana ei, era variatie anatomica. doar o mana nepotrivit de subtire. doar niste degete infinit de lungi. si carne, multa carne.
cine era vinovat de data asta? ea, ca te-a iubit. poate. ea, ca a mai crezut. ea, ca stia ca nu trebuie sa mai creada. ea, ca de fiecare data.
a plecat, cu mana murdara de sufletul tau. era dimineata. se ruspese vraja. lumina asta, e facuta doar sa descopere mizeria. imbacseala. si-a adunat sufletul ravasit, aruncat in fiecare colt de camera. nu-i nimic.
s-a spalat suspinand. cu mult sapun. era aproape maine si nu te mai iubea.