Scrijelit pe oglinda 3

era intunecat si ploua. cand mai marunt, cand mai accelerat.
statea in pat si nu se gandea la nimic.
e bine sa ai mintea golita uneori. in stanga ei, blestemata de oglinda.
"macar de m-ar lasa singura, cateva minute..." se gandea. si rase. "sa cer oglinzii sa plece e ca si cum mi-as ordona,  insami, sa ma las singura."
isi aminti de portretul inceput cu cateva zile in urma. il incepuse de fapt, cand incepuse sa i se contureze constiinta de sine. in urma cu cateva zile hotarase sa schiteze, sa aiba dovada de necontestat. sa se priveasca pe sine, fata in fata cu ce-a trait. sa vada cat s-a schimbat. sa faca schita aia imperfecta si sa sparga oglinda. sa lase peretele gol.
se invartea de pe o parte pe alta. nu era inca sigura ca poate se renunte asa usor la atata amar de trecut. asa, tremurat, cu conturul incert, dezagreabil pentru cei mai multi critici avizati, cum era portretul din oglinda, se atasase intr-un fel de el. era ea.
acum, statea in pat, privind spre oglinda. mai avea inca atatea sa ii spuna... inchise ochii si incerca sa isi imagineze viata fara chipul din oglinda, urmarind-o obsedant. poate ca va fi cu adevarat libera cand nu va mai privi la sine.
se ridica in capul oaselor. stranse usor din ochi. nu era soare. dar se oprise ploaia si se luminase putin.
privi in sus. "oare cat mai dureaza pana imi voi da drumul sa plec?" o sufoca dorul de libertate.
blestematul de chip...